Avva Antonie şi problema cunoaşterii

Apoftegma a doua despre avva Antonie tranşează cât se poate de limpede problema cunoaşterii: E lipsit de temei să cauţi cunoaşterea ca pe un scop în sine sau pentru satisfacerea unei oarecari curiozităţi. Iată şi povestirea:

Tot avva Antonie, iscodind adâncul judecăţilor lui Dumnezeu, a întrebat: “Doamne, cum unii mor după o viaţă atât de scurtă, în vreme ce alţii ajung la adânci bătrâneţi? De ce unii sunt săraci, iar alţii bogaţi? Cum nelegiuiţii se îmbogăţesc, iar cei drepţi sărăcesc?”. Un glas a venit spre el şi i-a zis: “Antonie, ai grijă de ale tale! Acestea sunt judecăţile lui Dumnezeu şi nu-ţi ajută cu nimic să le cunoşti!”.

Continuarea în Ziarul Lumina.

După un an

Astăzi se împlinește fix un an de când am scris ultima dată aici, după ce nici înainte nu am fost un foarte prolific blogger. Nici măcar nu mă regăsesc sub acest apelativ la cât de puține „însemnări” las pe aici.

În anul care vine profilul blogului se va schimba puțin. Nu voi mai pune aici recenzii de carte, deoarece am creat împreună cu câțiva prieteni un blog special dedicat carților și nu numai. E vorba de nudoarcarti.wordpress.com, acolo unde se vor putea regăsi, încetul cu încetul și notele de lectură de pe acest blog. Voi semnala însă în continuare și aici cărți și evenimente culturale ce m-au marcat.

Până una alta vă invit să invit să citiți un text (primul dintr-o serie dedicată părinților Patericului) despre Avva Antonie și îmbinarea contemplației cu activitatea, publicat în Ziarul Lumina.

Cărți care mi-au plăcut și cărți care m-au enervat

Pe la sfârșitul anului trecut m-a întrebat un prieten care sunt cărțile care m-au marcat. Nu știu daca asta a fost exact întrebarea, dar sigur e ca asta am înțeles eu. Iată mai jos răspunsul care mi-a venit spontan.

Nu știu dacă atunci când mi-ai pus întrebarea asta ai avut în minte sau te-ai inspirat din ultima carte editată la Humanitas de Dan C. Mihăilescu, Cărțile care ne-au făcut oameni. Sunt de fapt o serie de texte aparținând unor nume cunoscute ale culturii românești care scriu despre cărțile fundamentale care i-au „modelat”. Evident, neconsiderându-mă nici „ajuns om” și nici pe deplin format, nu mi-am pus întrebarea asta.

Mi-a venit la un moment dat pe Facebook  o provocare: să scriu în câteva minute 15 autori care m-au influențat și la care mă raportez. Am scris 16, și nu cred ca i-am pomenit pe toți. Mi-a fost mult mai ușor să înșir 16 nume decât să zic care este scriitorul meu preferat. Fiecare scriitor care mi-a plăcut a venit ca o mănușă pe o anume nevoie a sufletului meu, fără ca în ansamblu să se dovedească mai bun sau mai rău decât vreun alt scriitor cu care am rezonat la un moment dat. Dacă ar fi să răspund totuși foarte scurt, atunci aș apela la un mic artificiu și aș zice ca autorul meu preferat este cel pe care tocmai îl citesc. Ceilalți au rămânând cumva în umbră. Sunt însă două nume care se situează foarte sus în topul preferințelor mele : N. Steinhardt și Octavian Paler, la care revin mereu (la fel cum recitesc cu multă plăcere și Micul Prinț al lui Antoine de Saint-Ex.) Nu lungesc aici pomelnicul, pentru că trec la partea a doua a întrebării.

Care sunt cărțile care nu îmi plac, care mă enervează. Nici aici nu e ușor de dat nume. Există însă o categorie de cărți care mă calcă grozav pe nervi. Cărțile care mă dezamăgesc. Cele care sunt lăudate de alții, ori cele care se laude ele însele (incredibil, dar sunt și asfel de cărți), și care se dovedesc a fi foarte departe de ceea ce se pretind. Două nume aici: Monica Fermo, Înviind pe drumul Damascului și Constantin Ciomâzgă, Lucrarea. Prima mi-a creat așteptări foarte mari datorită editorului care scria că avem de-a face cu un Steinhardt feminin. Citisem la vremea aceea Jurnalul fericirii de vreo patru ori. Era una dintre cărțile cele mai grozave cu care mă întâlnisem, și mi-am zis: „Maaamă,  e musai să citesc cartea!!”.  În realitate cartea Monicăi Fermo e una cuminte, așezată, la locul ei, care spune lucruri bune, dar, în afara originii iudaice și a convertirii la creștinism, autoarea nu are în comun cu Steinhardt nimic. Nici vorbă de un o variantă feminină a monahului de la Rohia.

De cealaltă parte de găsește cartea lui Ciomâzgă, care se laudă din plin, făcându-și cititorul să aștepte foarte mult de la o carte care nu prea are ce oferi. Nu mă întind să scriu prea mult despre cartea asta, întrucât am făcut-o cu o altă ocazie.

Gagarin, Hrusciov și Patriarhul

În mediul teologic, dar nu numai, e destul de cunoscuta povestea lui Gagarin (utilizata ca material propagandistic de comunismul ateu), care întors din Cosmos declară că nu l-a văzut acolo pe Dumnezeu. Iata aceeași poveste, în varianta lui Hans von Campenhausen din cartea Theologenspieß und –spaß.

În cinstea astronautului Gagarin a fost dată o foarte mare petrecere. La un moment dat Hrusciov îl trage deoparte pe celebrul cosmonaut și îi spune: „Tovarășe Gagarin, spune-mi cât se poate de sincer: Acolo sus, L-ai văzut pe… Dumnezeu?”.

Femeia și cele două lumânări

De ceva vreme preotul observa cum în fiecare vineri o bătrânică venea la biserică și așeza o lumânare la icoana Arhanghelului Mihail, dar în același timp, punea și o lumânărica la coada balaurului*. Intr-o zi preotul nu a mai putut răbda și o întreabă pe femeie: „Bună doamnă, ce faceți dumneavoastră aici? De ce de fiecare dată când veniți aprindeți și pentru drac o lumânare?”

Hans von Campenhausen și umorul teologic

Hans von Campenhausen a fost un teolog german, respectabil, specializat în istoria Bisericii și arheologie, a avut cunoștințe serioase de patristică (s-au tradus in limba română două volume sintetice despre Părinții Latini și Părinții Greci ai Bisericii). În afara studiilor de teologie a publicat și o cărțulie care a avut un oarecare succes (volumul pe care il am eu e din 1974, cand a ajuns deja la a treia ediție): Theologenspieß und –spaß, ceea ce intr-o traducere destul de liberă ar însemna Glume teologice. (Pentru cei interesați de biografia acestui teolog, Google Books oferă câteva fragmente din memoriile sale in limba germană)

Va propun o serie de glume și povestioare din aceasta colecție. Voi încerca sa traduc și să pun pe blog, în perioada următoare, în fiecare zi câte o astfel de istorie.

Documente digitale la BCU Cluj

De curând am aflat că Biblioteca Centrală Universitara „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca a scanat câteva zeci de mii de pagini din fondul de periodice de la începutul secolului XX, care sunt accesibile gratuit pe Internet. Am fost absolut încântat câteva zile la rând sa răsfoiesc primele numere ale revistei „Gândirea”, până când, de ceva vreme, site-ul a devenit imposibil de accesat. Sper însă ca documentele scanate să redevină accesibile GRATUIT publicului internautic (oare așa se zice?). Oricum, pana se lămuresc lucrurile vizitati totusi site-ul bibliotecii digitale de la Cluj: http://documente.bcucluj.ro/.

Călugărul și copiii, un documentar

În această seară am văzut unul dintre cele mai impresionante documentare din ultima perioadă. Pe blogul Corinei Negreanu am găsit filmulețele de mai jos, pe care le recomand din toată inima. E un film despre frumusețe, curăție, bunătate, firesc. Despre mănăstirea de la Bănceni, din Ucraina, la 7 kilometri de granița cu România.

Pavel Florenski, un geniu tăcut

 

Cea mai recentă biografie dedicată lui Pavel Florenski poartă un titlu care condensează la maximum definiţia încă insuficient cunoscutului preot și om de știință: un geniu tăcut, un Leonardo Da Vinci al Rusiei (datorită extensiei și diversității cunoștințelor sale), care a trăit o viață tragică și extraordinară[1]. Cum să nu fie extraordinară viața unui om de o erudiție cu totul ieșită din comun care a publicat studii competente în matematică, fizică, electrodinamică, etnografie, filologie, istoria și teoria artei, filosofie și teologie? Și cum altfel decât tragică poate să fie viața acestui om care murit împușcat, după ce mai înainte fusese întemnițat în urma unui proces de o absurditate kafkiană?

Pavel Florenski este insuficient cunoscut din două motive: în primul rând din  cauza lipsei unui interes pe măsura amplorii sale, iar în al doilea rând, și acesta este motivul cel mai important, din cauză că, nici până în acest moment nu au fost publicate integral scrierile sale, și, deci, mai există foarte multe lucruri care pot ieși la lumină pentru a lumina aspecte poate mai tenebroase ale creației florenskiene. Tocmai de aceea Avril Pyman anunță încă de la prima frază a prefeței că ceea ce avem în față nu este o biografie definitivă. Ar mai fi apoi poate și un al treilea motiv, anume faptul că scriind în limba rusă este accesibil Occidentului în bună măsură doar în traducere, ceea ce, e limpede, constituie un impediment desul de mare.

Élisabeth Behr-Sigel, o personalitate puțin cunoscută

Olga Lossky, Vers le jour sans declin. Une vie d´Élisabeth Behr-Sigel, Cerf, 2007.

Olga Lossky (a cărei înrudire cu teologul francez de origine rusă Vladimir Lossky, a cărui nepoată este, nu poate fi trecută cu vederea) a ajuns în atenția publicului român datorită romanului său de debut, Recviem pentru un cui[1], tradus de Doina Jela în anul 2005. Tânăra scriitoare, născută în 1980, (și care în 2010 își publică al treilea roman[2]) oferă cititorilor o foarte voluminoasă biografie a Elisabethei Behr-Sigel[3], probabil cea mai cunoscută femeie din teologia ortodoxă a secolului XX.

Cunoscută în principal datorită preocupării teologice privind locul și rolul pe care îl are femeia în Biserica Ortodoxă[4], E. Behr-Sigel nu s-a limitat însă la acest domeniu, care de fapt, apare destul de târziu în devenirea sa intelectuală, și care nu este decât o consecință naturală a experiențelor sale umane, religioase și teologice[5]. Și în relevarea acestor experiențe constă punctul forte al biografiei pe care Olga Lossky o dedică acestei femei cu un destin cu totul aparte.