Convorbiri cu Octavian Paler, note de lectura

La foarte scurt timp după trecerea la cele veşnice a scriitorului Octavian Paler, editura Corint a publicat volumul lui Daniel Cristea-Enache Convorbiri cu Octavian Paler. Ceea ce cred că atrage în principal atenţia asupra lucrării este compoziţia bizară. Aruncând o privire rapidă asupra ei nu te poţi dumiri dacă ai la îndemână o carte-dialog (aşa cum te aştepţi pornind de la titlu) sau un jurnal. De fapt ai în mână şi una şi alta. Tendinţa către confesiune şi atenţia permanentă pe care o acorda mişcărilor lăuntrice îl face pe Octavia Paler  să îşi dateze de la un punct intervenţiile, adesea neîngrădite de întrebările criticului literar Daniel Cristea-Enache. Dialogului şi notiţelor de jurnal li se adaugă mai apoi o serie de „paranteze eseistice prin care spiritul său mereu curios introducea noi teme de reflecţie”, după cum precizează în stilul său foarte elaborat iniţiatorul acestor convorbiri. Zic stil elaborat deoarece căutarea, preţiozitatea, fraza uneori contorsionată a tânărului critic contrastează puternic cu scrisul lin, cuminte, odihnitor, întru totul matur al bătrânului Paler (care să nu uitam că trecuse de pragul vârstei de 80 de ani).

Atrăgătoare, stârnitoare de curiozităţi este şi extensia însemnărilor cuprinse în carte. Ultima dată este 29 aprilie, cu puţin peste o săptămână înaintea morţii. Imposibil să nu fii curios care sunt gândurile unui bătrân aflat în proximitatea morţii.  De fapt aceasta este şi grila de lectură potrivită, cred eu, pentru un asemenea text. Dragostea de viaţă, spaima (adesea) şi acceptarea (uneori) morţii, lumina, Dumnezeu, Lisa (satul natal), memoria şi amintirea toate acestea sunt teme care apar curent în şirul convorbirilor dintre cei doi, convorbiri ce pot fi înţelese ca un dialog între generaţii purtat cu solemnitatea pe care chemarea veşniciei o impune.

O carte de dialog sau un jurnal (sau în cazul de faţă şi una şi alta) este imposibil de rezumat. Un text personal (cum sunt jurnalele şi confesiunile) se pretează la o lectură subiectivă, motiv pentru care voi spicui în continuare fragmente şi teme din volum.  Amintindu-mi de afirmaţia din Deşertul pentru totdeauna cum că este „sensul vieţii este însăşi viaţa” nu am fost surprins să găsesc o altă afirmaţie făcută în acelaşi ton „viaţa are un sens atâta vreme cât nu îl cauţi”. Drama căutării sensului vieţii, adesea evanescent, adesea ascuns printre iluzii, nu estompează dragostea paradoxală pentru viaţa în sine. Spun paradoxală pentru că „mă credeţi sau nu, între disperarea care mă strânge de gât când mă uit cum se clatină oţetarii, aflaţi dincolo de zidul casei mele, sub rafalele vântului, din pricina gândului că într-o zi nu o să-i mai văd şi ispita bolnăvicioasă de a scăpa de toate problemele, nu e decât o muchie de cuţit” iar „dincolo de o anumită limită a iubi prea mult viaţa este egal cu a nu o mai suporta” (p. 15) afirmă bătrânul care se definea pe sine ca un om cu probleme.  

Tema raportării la Dumnezeu ce apare adesea în şirul însemnărilor lui Octavian Paler, pare a fi o preocupare obsesivă a lui chiar dacă, şi afirmă adesea, nu este un om religios. Pentru el „ateismul este o trufie cam imbecilă” iar dezamăgirea apare pentru că „Dumnezeu există pentru cei care au nevoie de el s-a spus. Nu este adevărat. Eu am nevoie dar nu l-am găsit”. (p. 18) Problema divinităţii este dezbătută mai amplu în urma provocării lui Daniel Cristea-Enache care atinge în felul acesta „partea cea mai tulbure, cea mai confuză a complexelor, a complexelor şi a limitelor” lui Paler, după cum el însuşi spune. „Dumnezeu, adică falimentul raţiunii mele. Punctul dincolo de care logica nu-mi mai e utilă. Bâjbâi într-o întunecime în care simt nevoia să mă rog, nemaiputând să mă bizui pe nimic…Îmi e frică…nu de Dumnezeu. Îmi e frică de absenţa lui Dumnezeu.”(p. 148).

Vârsta înaintată este prilej de meditaţie asupra vieţii (cu etapele ei, inclusiv bătrâneţea) şi asupra morţii, uneori în aflat în dispută imaginară cu interlocutorul său: „Ce ştiţi dumneavoastră despre frica de moarte? Ce ştiţi dumneavoastră despre recunoştinţa că nu ai murit în somn şi că poţi să te bucuri de miracolul unei dimineţi care începe? Ce ştiţi dumneavoastră despre prea târziu şi despre  ireparabil?” (p. 26) Gânduri de care este copleşit în clipa în care poate afirma despre sine că „în prezentul meu e mai mult trecut decât prezent” (p. 28) şi când totuşi „se pare că am îmbătrânit fără să mă maturizez”  (p. 114). Bătrâneţea are însă şi avantaje în sensul că vine cu unele descoperiri care aş cuteza să zic apropie de înţelepciune.

Nu se poate vorbi despre Paler fără a aminti ceva despre nevoia de iluzii care fac viaţa suportabilă, nevoie adesea teoretizată în diferite scrieri ale lui. Şi de această dată meritul este al lui Daniel Cristea-Enache care abordează indirect tema, propunând donquijotismul ca subiect de discuţie.  Descoperim atunci un om care mărturiseşte: „n-am iluzii atât de puternice, atât de sincere, încât le-aş putea opune realităţii”, (p. 142) dar  regretă că nu dispune de „harul de a considera iluziile drept” unica realitate (p. 143).

Iluziile sunt mereu secondate de melancolii „de visător depăşit de realităţi şi agăţat totuşi de ele”  într-o lume „care merge într-o direcţie pe care nu o aprob, dar cui îi pasă de asta?” Soluţia? Acceptarea gândului „că şi tristeţea poate fi uneori ridicolă”. (p. 224)

Convorbiri cu Octavian Paler, cartea în care iniţiatorul dialogurilor apare cu maximă discreţie, are în mod cert valenţe testamentare. Debusolaţi uneori, miraţi adesea, în răspăr cu lumea nepotrivită suntem, alături de Daniel Cristea-Enache, martorii lucidităţii unui bătrân care se apropie, printre nelinişti, de marea trecere.  Paler invită şi în această carte la meditaţie, la introspecţie, la analiză. Este o invitaţie călduroasă care nu merită ratată.

 

 

Note de lectură, Lucrarea,Constantin Ciomâzgă

În spaţiul publicisticii teologice romanele sunt o apariţie rară şi atrag inevitabil atenţia. Dacă Pavel Lunghin, regizorul filmului Ostrov, afirma despre creaţia sa că se vrea a fi o predică prin intermediul cinematografiei, la fel de bine ne putem aştepta să găsim propovăduire viguroasă a valorilor creştine prin intermediul literaturii. Din păcate, realizări mari în privinţa romanului creştin nu se prea găsesc în literatura română (între cele apărute curând nu trebuie însă trecut cu vederea micuţul roman al ierom. Savatie Baştovoi, Nebunul, construit după cum afirmă şi autorul cu mijloacele specifice acestei arte). O apariţie ce vrea să se înscrie în acest tip de creaţie, anume romanul creştin, sau poate şi mai precis, a romanului ortodox este şi Lucrarea lui Cornel Constantin Ciomâzgă.

            Cartea debutează cu o justificare a autorului aşezată sub titlul De unde atâta îndrăzneală? o justificare debusolantă, ce dezechilibrează cititorul chiar de la prima afirmaţie „Aceasta nu este o carte!”. Ce anume poate fi atunci cartea pe care eşti convins că o ţii în mână şi din care citeşti mirat? Ţi se spune în continuare că „este o tragică secvenţă din apatica mărşăluială în care traversăm această Vale a Suspinelor. Viata! Iată câteva făpturi care evadează din dramatica lor realitate, escaladează eşafodajul acestei zidiri de cuvinte şi, în sfârşit îţi strigă ceva…Le auzi?”  Poate fără a te fi edificat asupra cărui fel de „lucrare” ţi s-au oprit privirile continui lectura. Afli, între altele, că ceea ce urmează să citeşti a fost scris cu „Încurajările, binecuvâtările şi rugăciunile unor ierarhi, şi ale unori mari duhovnici şi trăitori în Hristos”. Invitaţia la lectură este apoi foarte directă şi percutantă „Nu vrei să ştii cum trăiesc sfinţii? Dar cum ucide Diavolul?…Intră! Nu te sfii şi nu ezita. Mergi până la capăt! Ai dreptul şi şansa să vezi şi să înţelegi toate acestea.” Beneficiile unei atari lecturi, cel puţin la nivelul promisiunii, sunt enorme „Când vei ieşi vei fi diferit!”, din fericire autorul îşi vine puţin în sine când vine vorba să detalieze avantajele lecturii ce te aşteaptă „Vei şti poate (s.n.) mai bine ce este Omul, Sufletul, Îngerul şi Daimonul, ce este Eresul, Akedia şi Metanoia, ce este Viaţa şi Moartea, iar peste toate ce este Mântuirea şi cum se poate dobândi.”  Nu poţi să nu te gândeşti că au fost vieţi dedicate înţelegerii acestor teme, când soluţia este de fapt facilă…repet, cel puţin la nivelul unor făgăduinţe pripite. Ce ne aşteaptă? O spune autorul în aceeaşi justificare „Întâmplări ce par ireale, s-au adunat din locuri răzleţe şi cardinale diferite, aşezându-se aici, sub aceste cuvinte, înşirate după orânduiala epică, într-o arhitectură numită …roman?”  Nu trebuie ignorat faptul că în prefaţa-justificare a „Lucrării” din care am citat extensiv, autorul îşi asumă cu smerenie şi un posibil eşec, pentru care cere iertare cititorului „de vei fi suferit vreo mâhnire cât de mică, iartă-mă şi nu te împovăra cu nici o mânie”.

            După o asemenea prefaţă plină de promisiuni, cititorul începe lectura efectivă cu aşteptări din cele mai înalte, i s-a promis nu doar înţelegerea ci şi schimbarea, devenirea. Lectura se vrea a fi una iniţiatică, una din care să ieşi luminat. Din păcate dezamăgirea apare curând, cel puţin pentru un anume tip de cititori, şi mă refer aici la cei cu exigenţe teologice şi stilistice ridicate. Construcţia romanului, căci am convenit să-l numim roman, este tentantă, are intercalate o serie de fragmente patristice şi liturgice în corpul textului. În chip natural, încerci să prinzi noima acestor inserţii (te duce gândul la Jurnalul fericirii, cu fragmentele acelea aparent absurde aşezate sub titlul Bughi, mambo, rag). După o vreme însă provocarea încetează, sensurile acestor texte se apropie foarte mult de textul romanului, încep să fie justificări sau poate explicaţii ale unor afirmaţii ale autorului.

            Firul epic al romanului este greu de urmărit datorită unor digresiuni teologice extinse, care însă nu excelează nici în adâncime şi nici în precizie, fragmentând fundamental ansamblul compoziţiei.  Firul epic, care trebuie să recunoaştem este unul captivant, este obturat şi de cuvinte şi sintagme neobişnuite pentru limba română. Iată câteva dintre acestea, fără a avea câtuşi de puţin pretenţia că sunt cele mai edificatoare: carte rară, selectivă(73); duhuri teleleice (77); reflectări pildice (92); văzduhurile inefabilelor captive (105); pictură frescală (106);grosielnice pulberi (110); eu eram inconsistent şi stingher (119); extazii proniatoare, Net-audio-video-g.s.m.! Un anodin disimulat în anverguri formale, obsedient (123); asumativul ascetic (126); simbolistica cifrică (127), cicatrice…cheloidă (137); efemerize (163) etc.

            Lucrarea are un mare neajuns de construcţie, fiind un roman te aştepţi să găseşti în paginile lui personaje conturate, care să se remarce şi individualizeze nu doar prin descriere şi acţiuni ci şi prin limbaj. Domnul Constantin Ciomâzgă are un mod propriu de a se exprima, un stil destul de clar conturat şi uşor de recunoscut. Problema, repet, din perspectiva construcţiei, este că toate personajele vorbesc în acelaşi stil. Fie că este vorba de un gropar, fie că este vorba de o scrisoare de adio toate sunt identice stilistic.

La capătul lecturii rămâi la fel de nedumerit în privinţa temelor fundamentale ce ţi se promitea că vor fi elucidate. Nu ştii mai mult nici despre cum trăiesc sfinţii, nici despre cum ucide diavolul, dar ştii cu certitudine că, în pofida afirmaţiei de debut cum că Lucrarea nu este o carte, ai terminat de citit doar o altă carte.

Note de jurnal

Gândurile mi se risipesc haotic asemeni unor gândaci ascunţi sub tălpile bocancilor

Nu mă pot desprinde de strămoşii mei, la fel cum ei nu s-au putut desprinde de pământ.

 

Note de jurnal

Valorile timpului meu imi sunt straine. Si timpul meu imi este strain. Si de mine sunt instrainat.

M-am trezit pierdut printre deznadejdi ca intr-o cutie cu jucarii stricate.

Testamentul Grupului de rezistenţă anticomunistă carpatin-făgărăşan

   Niciodată nu am înţeles prea bine naţionalismul şi nu am vibrat la discursul sforăitor şi prea adesea demagogic şi ideologizat despre dragostea de ţară. Nu am înţeles, şi nici acum nu mă pot lăuda cu asta, care este rolul pe care neamul îl are în iconomia mântuirii noastre. Cel mai mult  a vibrat în mine mândria naţională cand am mâncat mămăligă cu brânză şi când mi-am amintit de discursul lui Avram Iancu (“No, merem?…No, haida-hai!”…). Şi apoi am aflat de temniţele comuniste, de ce s-a întâmplat la Piteşti, Gherla, Aiud şi în restul “arhipelagului”. M-am cutremurat, am încercat să înţeleg, dar suferinţa nu este cuantificabilă şi nici conceptualizabilă. Despre Piteşti am scris cu reală durere, cutremurat în încercarea de a le fi alături prin experienţa dată de lectură. Nu ştiu nici astăzi prea bine ce este neamul şi nu înţeleg iubirea acelora faţă de neam, dar mă uimesc. Testamentul celor care, în bună măsură, şi-au vărsat sângele în munţi luptând împotriva urgiei comuniste vrând să fie liberi în ţară lor, este un motiv continuu de încântare, uimire, mirări şi tristeţi. Mai ales tristeţi. Astfel de oameni merită tot respectul şi veneraţia noastră chiar nefiind de acord întru totul cu ei şi chiar neînţelegându-le jertfa.

Testament

Alcătuit de Grupul Carpatin-Făgărăşan în primăvara anului 1954, în muntele Buzdugan (ciorna acestui testament a fost găsită de Securitate la profesorul Remus Budac)

Pe potecile munţilor, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri şi gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri, izvorâte şi călite în dragoste pentru neamul nostru.

Şi aşa am înţeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori şi luceferi, într-o ploaie de stele, şi care izvorăşte din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeaşi dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare.

Şi-n această dâră de foc, din urma şi dinaintea noastră, noi, câţiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră.

Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră fiinţă pământeană: libertatea noastră, tinereţea noastră, renunţările la o viaţă tihnită. Şi de candela ce-am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăşi viaţa noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiţii deşarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni.

Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale, de pofta de îmbogăţire în viitor. Nici unul din noi nu avem averi de apărat, nici interese de clasă. Niciodată, nici noi, nici părinţii noştri, nu am exploatat munca şi viaţa nimănui. Din contră, suntem din rândul acelor care în viaţă au cunoscut mai mult foamea şi lipsurile, decât tihna şi belşugul.

Ceea ce ne-a mânat aici, a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învăţat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei. EXIŞTI ÎN MĂSURA ÎN CARE IUBEŞTI; ŞI TE ÎNALŢI ÎN MĂSURA ÎN CARE TE JERTFEŞTI PENTRU ACEASTĂ IUBIRE.

Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înţelegem şi să-l studiem în virtutea nu ştiu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nici o mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei. În inima şi mintea noastră, n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi ai durerilor şi bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră.

Noi nu admirăm şi nu lăudăm în cuvinte deşarte pe Ştefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălţăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oşteanului care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Şi ne plecăm spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece. Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulţumire ale lui Ştefan. Întindem o mână de frate peste veacuri, apărătorilor Sarmizegetusei, arcaşului lui Ştefan, oşteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor şi moţilor lui Horea şi Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român de totdeauna, focul sfânt şi cald al familiei româneşti.

În aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea, merită să le jertfeşti. Ne-am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda şi, nu odată, otrăviţi cu roadele amare ale josniciei omeneşti, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri şi din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor şi-au dat viaţa pentru acest neam. Iar voi dragi camarazi căzuţi din rânduri, ne-aţi legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieşim decât biruitori sau morţi.

Şi mai ales am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege, drama de pe Golgota. Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească.

Grupul carpatin-făgărăşan, muntele Buzduganu, Săptămâna Mare, anul 1954.

 

Despre adevăr, excursul etimologic al lui Pavel Florenski

 

Punctul de conexiune între gândirea ştiinţifică şi gândirea teologică o constituie ţinta comună a celor două: adevărul. Funcţia pe care o are adevărul în cele două tipuri de discurs diferă radical. Dacă pentru oamenii de ştiinţă adevărul explică realitatea şi are foarte adesea o finalitate practică, în sfera religiei adevărul are o funcţie primordial soteriologică, Adevărul este mântuitor. „Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi”(In 8,32), le spune Hristos uncenicilor săi.

 

Teologul, filosoful şi omul de ştiinţă rus, Pavel Florenski[1], dedică mai multe pagini problemei adevărului în lucrarea sa de căpătâi în domeniul teologiei, Stâlpul şi temelia adevărului[2], în scrisoarea a doua: Despre îndoială. Pentru Florenski, Adevărul este „ceva atât de deplin, încât cuprinde în sine totul şi prin urmare, numai convenţional, parţial, simbolic,  se exprimă prin denumirea sa”. [3]   Pentru o bună înţelegere a sensurilor conceptului „adevăr” în cele mai importante limbi culturale, vom urmări o digresiune etimologică realizată de Pavel Florenski[4]. Limbile ce vor fi analizate sunt: slavă, greacă, latină şi ebraică.

Rus fiind de origine, Florenski îşi începe analiza de la termenul slav, istina, care este pus în relaţie cu verbul esti (a fi). Istina, adevăr, este ceea ce există, ceea ce este cu adevărat, spre deosebire de ceea ce este  iluzoriu, nereal, trecător. Istina, adevărul, defineşte în limba rusă însăşi identitatea absolută.

Ontologismul concepţiei ruse despre adevăr rezultă şi din conţinutul iniţial al verbului est, cel care a dat substantivul istina. Verbul est vine din rădăcina es, care în prima fază a evoluţiei sale însemna a respira. Respiraţia a fost considerată primul semn, esenţa viului. Între a fi viu şi a respira este pus semnul de egalitate. A respira, a trăi, a fi sunt cele trei straturi a rădăcinii es, în funcţie de gradul de abstractizare. Adevărul în înţelesul său rusesc este „existenţa permanentă”, ceea ce „trăieşte”, fiinţa vie, ceea ce „respiră”, adică posedă condiţia esenţială a vieţii. Adevărul ca fiinţă vie este originalitatea şi particularitatea filosofiei ruse.

Adevărul în concepţia elinului antic este αλήθεια, adică ceva apt să rămână înafara fluxului uitării, ceva ce biruie timpul, ceva statornic şi nemergător, ceva ce persistă veşnic în memorie. Adevărul este veşnica memorie a unei anumite conştiinţe, este valoarea demnă de amintire eternă şi capabilă de aceasta.

Latinescul veritas este de provenienţă târzie şi ţinea, iniţial de domeniul dreptului. Abia la Cicero termenul veritas capătă un înţeles filosofic, însă şi aici fără a depăşi prea mult sfera juridicului. Veritas înseamnă deci: când situaţia reală a problemei judecate, în opoziţie cu punerea ei într-o lumină falsă de către una dintre părţi, când justeţea şi adevărul, când dreptatea reclamantului şi numai rareori este echivalent cu adevărul în sensul dorit de noi. Spiritul juridic al termenului veritas a fost păstrat şi chiar accentuat cu trecerea timpului.

Termenul ebraic pentru adevăr este emet sau emes în pronunţia vulgară, înseamnă propriu-zis am sprijinit, am susţinut. Pentru evrei, Adevărul este cuvântul just, fidelitatea, făgăduinţa de încredere.  Singurul cuvânt cu adevărat de încredere este cuvântul lui Dumnezeu. Adevărul este deci făgăduinţa imprescriptibilă a lui Dumnezeu, asigurată de fidelitatea şi imuabilitatea Domnului. La evrei, adevărul este o noţiune care relevă teocraţia. 

Acestea sunt cele patru nuanţe ale conceptului „adevăr”, deduse din etimilogiile limbilor slavă, greacă, latină şi ebraică de Pavel Florenski.

 

Dacă adevărul ştiinţific sau cel filosofic are o însemnătate epistemologică în primul  rând, perspectiva teologică asupra adevărului este una radical diferită. Adevărul, aşa cum am putut vedea urmărindu-l pe Pavel Florenski, este Sfânta Treime, Dumnezeul cel Adevărat, a cărui cunoaştere are ca scop dobândirea vieţii veşnice. Mântuitorul Hristos spune: “Aceasta este viaţa veşnică, să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat.” (Ioan 17, 3). Funcţia adevărului este deci, soteriologică, mântuitoare, şi constă înainte de toate în relaţia cu Adevărul ipostatic. În aceste condiţii, poate exista o identitate formală între adevăr şi neadevăr, deoarece singură relaţia cu Adevărul transcendent umple de conţinut forma. 

---

[1] Martir al gulagului comunist, canonizat de Biserica Ortodoxă rusă.

[2] Pavel Florenski, Stâlpul şi temelia Adevărului. Încercare de teodicee ortodoxă în douăsprezece scrisori. În româneşte de Emil Iordache, pr. Iulian Friptu şi pr. Dimitrie Popescu. Studiu introductive, diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Polirom, Iaşi, 1999.

[3] Ibidem, p. 17.

[4] Ibidem, pp.. 17-22.

Radu Anton Roman

Zilele trecute mi-a fost dăruită (în urma sugestiei mele, ce-i drept) cartea de bucate a lui Radu Anton Roman. De atunci sunt fascinat de ea, ca de cel mai captivant roman pe care am pus mâna în ultima vreme. Nu e o carte tehnică ci “beletristică”, în sensul etimologic al termenului, o carte a cuvintelor frumoase aşezate cu talent, haz şi inspiraţie în frază. Vrând să trec dincolo de cartea de bucate am fost curios cine a fost Radu Anton Roman. Şi pentru că nu am găsit nici o biografie mulţumitoare m-am “dedulcit” la interviuri, între care cel din Formula As este cu adevărat încântător. Alături de R. A. Roman te visezi într-o lume bunilor şi stăbunilor noştri, despre care cred sincer ca erau mai buni ca noi, o lume poate cu praf şi ea, dar fără zgomot, în care aş vrea, bucuros, să se mai poată trăi.

Găsiţi aici interviul: http://www.formula-as.ro/2004/623/acasa-1/radu-anton-roman-5161

iar aici: http://www.ziua.ro/display.php?id=183829&data=2005-08-31, un alt interviu despre carţi mai mult decât despre bucate.