Note de lectura, Arhimandritul Vasilios, Frumuseţe şi isihie în vieţuirea aghioritică

Arhimandritul Vasilios, Frumuseţe şi isihie în vieţuirea aghioritică, trad. Pr. Prof. Ioan Ică, Editura Epifania Mânăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul”, Alba Iulia, 2008, 100 p.

În peisajul scrierilor teologice contemporane din spaţiul ortodox, o figură cu totul aparte fac cele ale celor trei călugări atoniţi care au regenerat monahismul din Sfântul Munte în a doua parte a secolului XX. Este vorba de Arhimandritul Vasilios Gondikakis, Arhimandritul Emilianos Simonopetritul şi Gheorghios Capsanis.

Părintele Vasilios s-a născut în anul 1936 şi a studiat teologia la Atena, iar apoi la Lyon, în Franţa. După ce a făcut parte din asociaţia religioasă „Zoi”, în anul 1965 s-a stabilit la Schitul Ivirului, avându-l alături pe cunoscutul Gheron Paisie. În scurt timp exemplul său a generat o mişcare de reînoire a vieţii monahale athonite.

Arhimandritul Vasilios a fost timp de aproape 40 de ani egumen al Mănăstirii Stavronikita şi din 1990 al Mănăstirii Iviron, retrăgându-se din această funcţie în anul 2005. Este vocea cea mai reprezentativă a monahismului athonit din ultimele decenii, după cum afirmă pr. Ioan Ică în studiul introductiv, stilul său fiind unic în literatura elină modernă, „flexibil, adesea poetic, pe alocuri extrem de aluziv… care oferă însă o viziune proaspătă asupra teologiei, Bisericii şi lumii, viziune care este în acelaşi timp originală şi autentic tradiţională”. (p. 6-7) În textele părintelui Vasilios abundă paradoxurile, autentica vieţuire creştinească fiind dublată de un veritabil talent literar cu aplecare înspre lirism, acestea determinând pecetea unică a stilului arhimandritului athonit. Dealtfel trăirea lăuntrică, datorită fragilităţii, subţirimii şi tainei ei nu poate fi descrisă altfel.

Colecţia de trei studii şi două conferinţe ale arhimandritului Vasilios, adunate sub titlul „Frumuseţe şi isihie în vieţuirea aghioritică” este, aşa cum se afirmă în Cuvântul înainte, „o veritabilă mărturie filocalică contemporană despre minunaţi monahi aghioriţi care în isihie şi frumuseţea vieţuirii lor duhovniceşti trăiesc experienţa bucuriei învierii lui Hristos, în unire cu toţi sfinţii şi cu creaţia, experienţă după care însetează omul de azi.” (p. 7).

Arhimandritul Vasilios în scrierile sale nu transmite doar idei, ci mai degrabă exprimă şi generează stări. Experienţa lecturii unor astfel de texte nu este una exclusiv raţională, nu îţi este solicitat doar intelectul, ci sufletul în ansamblu îţi este solicitat într-un exerciţiu care „te pune pe cale”. Mintea înţelege, simţirea rezonează, iar voinţa este pusă în mişcare pentru a putea gusta măcar puţin din realităţile de dincolo de lume, pregustate în descrierile părintelui Vasilios. Mireasma şi tihna raiului transpar acolo unde Duhul adie. Iar cărţile părintelui Vasilios surprind tocmai această adiere a Duhului în lumea pe care o locuim .

Datorită manierei inimitabile de a scrie, părintele Vasilios nu poate fi povestit sau rezumat fără sentimentul că ceva se pierde, ca undeva, ceva nu e redat cum se cuvine. Conştient de aceasta, în continuare voi cita câteva fragmente în scop ilustrativ.

„Domnul nu a venit în lume ca să amelioreze simplu condiţiile acestei vieţi, n-a venit nici să propună un sistem economic sau politic, nici să ne înveţe o metodă de echilibru psihosomatic. El a venit să biruiască moartea şi să aducă viaţa veşnică… Şi această viaţă veşnică nu este o făgăduinţă pentru o fericire metaistorică, nu este nici o simplă supravieţuire după moarte, nici o prelungire la nesfârşit a vieţii prezente. Viaţa veşnică este bucuria care luminează şi face ca de acum înainte să aibă un sens cele prezente şi cele viitoare, sufletul şi trupul omului.” (Biruirea morţii în viaţa monahală, p. 19-20)

„Să mori, să te îngropi, să fugi, să nu învinovăţeşti pe nimeni. Să nu întrerupi cuvântul nimănui; să nu iei niciodată poziţie. Şi totuşi să trăieşti şi să mori astfel, încât prezenţa ta, ca o uşoară bunămireasmă, de la distanţă, discret, să dea altuia posibilitatea să respire o aromă dumnezeiască. Să-l tonifice, să-l însufleţească, să-l părăsească dezgustul, să dobândească încrederea în sine, să stea pe picioarele lui şi să scoată din el spontan „Slavă Ţie, Dumnezeule!”. Un astfel de dar al frumuseţii şi iubirii dumnezeieşti te învăluie discret trăind în Sfântul Munte.” (Frumuseţe şi isihie în vieţuirea aghioritică, p. 78-79)

De o frumuseţe delicată este şi descrierea trecerii la Domnul a unui monah: „Îmi amintesc de adormirea părintelui Isihie, acum 6 ani. L-am văzut că moare înainte să moară. Că se topea de cancer. Că o să rămână mut de uimire. Că n-o să se plângă pentru acestea, nici pentru altceva în viaţa lui. O să le vadă pe toate calm. O să aibă umor. Că o să se apropie moartea. O s-o primească cu bucurie. O să râdă. O să mulţumească tuturor pentru servicii. O să se roage o clipă să se oprească, să se lipsească de îngrijirile noastre de care nu mai era nevoie. Au venit alţii să-l asiste. Erau în cameră. Faţa lui strălucea. Vorbea în tăcere. A început limba, vieţuirea veacului viitor. Noi voiam să ne vorbească. El a spus în starea lui:

Lăsaţi-mă. Vă mulţumesc pentru ceea ce-mi oferiţi. Nu vreau altceva. Sunt împreună cu voi altfel. Nu îmi mai vorbiţi. Ceasul s-a apropiat. Stăpânul a sosit. Viaţa începe. Viaţa care este în sămânţă în viaţa aceasta trecătoare, acum lăstăreşte în lumina necreată…. Părintele Isihie a plecat rămânând. A murit, a pierit, a dispărut în viaţa cealaltă, cea adevărată, plină de slava care ne uneşte pe toţi. Locul s-a umplut de o lumină nevăzută. Spaţiul s-a umplut de o bunămireasmă negrăită. Inima, sufletul lumii împrejur, o percepe.” (p. 84-85)

Iar în urma lecturii acestei cărţi rămâne „nostalgia Paradisului”.

Note de lectură. Eseu despre experienţa morţii, Paul-Ludwig Landsberg

În anul 2006 editura Humanitas a reeditat Eseul despre experienţa morţii  al lui Paul-Ludwig Landsberg. Titlul în sine este unul care atrage atenţia şi,  încă de la primele pagini ale prefeţei, semnată de Jean Lacroix, şochează ironia vieţii autorului. P-L Landsberg a fost creştin, el se declara catolic, dar afirma că nu este de acord cu două puncte din doctrina catolică. I se părea că în materie de morală a familiei catolicismul este de un juridism excesiv, iar interdicţia sinuciderii o respingea categoric. Îşi demonstra libertatea faţa de propria sa moarte şi decizia de a dispune de ea în momentul pe care îl va socoti cuvenit purtând asupra lui otravă. Nu voia cu nici un preţ să cadă în mâinile Gestapo-ului (a fost un militant anti-nazist) şi mai cu seamă în iarna 1941-1942 era împăcat cu gândul morţii. În vara anului 1942 părerea însă i s-a schimbat radical şi mărturiseşte „L-am întâlnit pe Christos, mi s-a arătat”. Este punctul în care renunţă şi la otravă. A urmat la scurt timp arestarea de către Gestapo care s-a petrecut în martie 1943. A fost deportat în lagărul de la Oranienburg unde a murit de epuizare fizică la 2 aprilie 1944. Cel care fusese decis să dispună de otravă pentru a nu cădea în mâinile Gestapo-ului renunţă aşadar să facă acest lucru în urma unei revelaţii şi tocmai moartea de care fugea îl cuprinde. Acesta este cred elementul biografic care justifică cel mai mult autenticitatea acestei cărţulii despre moarte (Eseul despre experienţa morţii este urmat şi de un text despre problema morală a sinuciderii).

Punctul de pornire al Eseului despre experienţa  morţii al lui P.-L. Landsberg îl constituie afirmaţia lui Voltaire  care spune „Specia umană este singura care ştie că trebuie să  moară, şi o ştie datorită experienţei.”(p. 15) Această afirmaţie este cea care duce la formularea întrebării fundamentale pentru acest eseu „Există vreo experienţă specifică morţii, în care moartea să se manifeste ca aparţinând omului în deplinătatea experienţei sale personale? Dar această experienţă care ne permite de acum să stabilim un fapt destul de verosimil nu ne pune oare în mod nemijlocit în faţa necesităţii sorţii noastre?”(p. 18)

În efortul de a elucida tema experienţei morţii, Max Scheler oferă un răspuns „nesatisfăcător” pentru Lansberg, deoarece experienţa descrisă nu este cea a morţii ci este experienţa îmbătrânirii. „Dar moartea în experienţa omenească nu este oare ceva total diferit de ideea de limită ultimă a experienţei individuale?”(p. 20) În acest punct al discursului despre experienţa morţii este introdusă ideea dualităţii unei astfel de experienţe. „Putem să o cunoaştem (moartea n. n.) ca viitor imanent al propriei noastre vieţi, şi pe de altă parte ca moarte a celuilalt la care asistăm sau de care luăm cunoştinţă în mod indirect.”(p. 20). Din această dublă experienţă rezultă o dublă certitudine „Am nu numai certitudinea că trebuie să mor odată, adică odată ce a fost atins acel punct limită al morţii naturale, ci şi certitudinea că în fiecare clipă din viaţă mă aflu nemijlocit în faţa posibilităţii reale a morţii, astăzi şi întotdeauna.”

În corelaţie cu experienţa morţii se găseşte experienţa individualizării „cele mai importante categorii de fiinţe omeneşti care par să ignore necesitatea  morţii sunt copiii şi oamenii primitivi” (p. 23), „… procesele individualizării şi mortualizării merg mână în mână” (p. 29), iar „pe măsură ce ne individualizăm noi înşine remarcăm singularitatea celorlalţi”(p. 30). În punctul acesta al  individualizării intervine experienţa morţii celuilalt, o experienţă care impune confruntarea cu necunoscutul (32) şi care depăşeşte „orice experienţă a bolii, a suferinţei şi a bătrâneţii” (33) care în mare parte aparţin sferei cunoscutului. Sferă din care persoana dispare „exact în momentul în care procesul vital dintr-un organism dat a luat sfârşit.”

Trecerea de la experienţa morţii celuilalt la conştiinţa necesităţii morţii nu se face decât prin „participare prin dragostea personală în care se scaldă integral această experienţă. Am constituit un noi cu muribundul. Şi tocmai prin acest noi ajungem la cunoaşterea trăită a propriei noastre necesităţi de a  muri… Nu ne-a atins în acea clipă copleşitorul frig al morţii? Vom mai fi oare aceeaşi după ce-l vom fi simţit?” (34)

După un periplu filosofic (capitolul IV oferă „Temeiuri ontologice” pentru experienţa morţii) Paul Ludwig Landsberg revine la problema morţii aproapelui (care „înseamnă infinit mai mult decât în general moartea alcuiva” p. 30) privită din perspectiva cărţii a patra a „Confesiunilor” Sfântului Augustin. În această carte, Augustin transcende particularul meditând asupra morţii unui prieten. În această situaţie durerea este atât de mare încât mărturiseşte Augustin „Ajunsesem să fiu nedumerit de mine însumi” (p. 57). Afirmaţia aceasta este potrivit lui Lansberg chiar naşterea filosofiei existenţialiste „În cadrul acestei nedumeriri care este în fiinţa noastră, se mişcă, între nădejde şi deznădejde filosofia existenţialistă, filosofia prin care omul încearcă să-şi înţeleagă propria condiţie. Or este necesar ca experienţa morţii celuilalt să servească drept introducere la această nedumerire pentru că prin ea ni se revelează că viaţa trecătoare a omului nu poate fi existenţa lui şi nici existenţa însăşi” (p. 57)

Capitolul VII analizează ,,Forme ale experienţei morţii” şi are ca idee fundamentală raportul ( de dependenţă sau de independenţă) care se stabileşte între viaţa personală şi viata corporala. În acest sens atenţia specială i se dă filozofiei lui Platon pentru care ,, Să filozofezi înseamnă să mori, să părăseşti aceasta lume a imaginilor această peşteră a umbrelor, pentru o altă lume care există cu adevărat …”(65)

            Limitele filozofiei lui Platon, ca dealtfel limitele fiecărei filozofii precreştine europene, contă în faptul că „persoana nu era încă revelată, iar sensul morţii rămânea ascuns” (68)

            Întreaga filozofie antică, de la Aristotel până la victoria creştinismului are în centru meditaţia asupra morţii. Paul Ludwig Landsberg expune tema morţii aşa cum estre ea conceputa în două mari tradiţii filozofice: epicuriană şi stoica. „Hotărârea stoică nu este o fugă, ca in cazul epicureilor, este un atac în parte disperat. Şi totuşi atitudinea stoică mi se pare cea mai sublimă câtă vreme omului nu i se recunoaşte posibilitatea de a participa la o ordine existenţială care transcende moartea.”(75-76)

            „Viaţa omului fără Dumnezeu seamănă cu o tragedie, dacă nu avem în vedere unul sau altul din momentele sale luate separat, ci structura şi sfârşitul ei.” (77) spune P. L. Landsberg la debutul penultimului capitol al „Eseului despre experienţa morţii”, intitulat „Intermezzo tauromahic”. Este oferită o privire de ansamblu asupra vieţii prin compararea cu lupta din arena cu tauri. „În limitele unei concepţii exclusiv imanente vieţii şi morţii omului, nu poate exista mister cu un simbolism mai limpede. Omul are şi el o dată prilejul să creadă că este învingător, făcându-se aliatul duşmanului de neînvins. Dar, în adâncul sufletului ştie că taurul este el, că supraomenescul stoic al matadorul e fictiv şi ca această luptă cu deznodământ tragic predestinat este propriul lui sfârşit. Şi, cu toate acestea, omul nu deznădăjduieşte în faţa adevărului: nu-şi poate împlini nădejdea decât în cazul în  care ar exista în ciuda tuturor lucrurilor, posibilitatea unei victorii asupra morţii. Omul nu deznădăjduieşte niciodată cu totul atâta timp cât trăieşte, dar: certitudinea unei victorii posibile nu se află decât în viaţa creştină.” (82-83)

            În acest punct se face trecerea spre „Experienţa creştină a morţii”, ultimul capitol al prezentului „Eseu…”. Sunt priviţi îndeaproape mistici precum Sfânta Thereza sau Meister Ekhart, dar şi Augustin care ar putea fi întrucâtva considerat primul mistic în sensul apusean al acestui termen. Pentru astfel de mistici adevărata dragoste de moarte nu poate fi decât o formă a dragostei de Dumnezeu. Moartea e atunci împlinirea unirii mistice între Dumnezeu şi suflet. (102)

            Alături de „Eseul despre experienţa morţii”, Editura Humanitas ne oferă, aşa cum arătam şi la început, un text despre „Problema morală a sinuciderii”. Acest eseu pune problema sinuciderii dintr-o perspectiva creştină, sau pentru a fi mai exacţi din perspectiva doctrinei catolice (să nu uităm că interdicţia sinuciderii a fost multă vreme motiv de divergenţa între Paul Ludwig Landsberg şi Biserica Catolică).

            Morala creştină este singura care se opune în mod absolut şi fără să facă vreo excepţie (108) sinuciderii considerând-o drept păcat. Creştinul vede în ea un păcat luciferic şi nu o laşitate obişnuită. (111). Esenţială în cazul definirii sinuciderii este distincţia pe care o propune Lansberd, aceea între actul de a nu fugi de moarte şi actul sinuciderii. În felul acesta sinuciderea este definită ca „actul prin care o fiinţă omenească creează în mod voluntar ceea ce crede a fi cauza eficientă şi suficientă a propriei morţi.”(119)

            În etapa următoare, după ce au fost analizate argumentele lui Augustin şi ale lui Toma de Aquino împotriva sinuciderii, Landsberg se declară nemulţumit, toate acestea nu au forţa necesară pentru a împiedica un om de la sinucidere „departe de a fi legată de o aşa-zisă lege naturală, departe de a fi o regulă de bun simţ, interdicţia totală a sinuciderii se justifică şi se înţelege numai dacă ne raportăm la sminteala şi la paradoxul crucii” (135). „Omului care suferă şi pe care îl încearcă ispita sinuciderii îi putem spune doar: aminteşte-ţi de suferinţa lui Christos şi a martirilor. Trebuie să îţi duci crucea ca şi ei. Vei suferi dar crucea suferinţei înseşi îţi va deveni uşoară printr-o forţă necunoscută care vine din miezul iubirii dumnezeieşti”(139)

            Sub puternica influenţa a gândirii romano-catolice, micuţul studiu despre experienţa morţii şi despre problema sinuciderii oferă însă importante puncte de plecare pentru înţelegerea celei mai stringente probleme umane, moartea. Autenticitatea acestor texte (şi mai ales al celui despre sinucidere) este dată de moartea într-un anume fel martirică a autorului.