Despre Radu Gyr cu fiica acestuia, Simona Popescu

De curând am descoperit în calculator un interviu mai vechi, realizat în anul 2006, cu doamna Simona Popa, fiica marelui poet Radu Gyr. M-aș bucura să știu că bucuria lecturii a fost la fel de mare precum a fost bucuria întâlnirii cu doamna Simona Popescu.

Vă rog să ne vorbiţi despre viaţa poetului Radu Gyr înainte de instaurarea comunismului în România.

Radu Gyr s-a născut la Câmpulung Muscel iar la vârsta de trei ani s-a mutat la Craiova pentru că tatăl lui, care a fost actor, a fost unul dintre fondatorii teatrului national de acolo. Mama lui a fost muzician, ca de fapt toată familia dinspre mama. A făcut studiile la Craiova, şcoala primară şi Liceul Carol pe care l-a absolvit cu titlul Magna cum laude. A frecventat in timpul acesta saloanele Elenei Farago unde se întâlnea cu mulţi scriitori tineri. A fost încurajat de Elena Farago care l-a iubit si care l-a apreciat foarte mult.

Când a început să scrie?

Radu Gyr a început să scrie de timpuriu de la vârsta de 12 ani , a scris un poem istoric În munţi care s-a şi jucat la teatrul din Craiova (tatăl lui fiind actor i-a înlesnit acest lucru) şi după aceea a rămas cu o mare dragoste faţa de literatură cu toate că ar fi putut deveni un foarte bun muzician dacă nu ar fi avut un accident la mână. A scris la început sub numele Radu Demetrescu, dar când peniţa lui s-a ascuţit şi a scris o serie de epigrame în care critica profesorii motiv pentru care a fost pedepsit…

În timpul liceului?

Da, în timpul liceului, şi-a luat pseudonimul Grui, de la dealul Gruiului din Craiova, care în timp a devenit Gyr, formă sub care s-a consacrat în literatura. A făcut la Bucureşti Facultatea de Litere şi Filosofie, a fost asistentul lui Mihail Dragomirescu la catedra acestei facultaţi şi apoi conferenţiar universitar.

Prigoana a început de prin anul 1941, pentru că tată fiind în mişcarea Legionară, în 1940, în timpul guvernării legionare a fost numit directorul general al teatrelor şi operelor din ţară. Nu a deţinut prea mult aceasta funcţie, doar până la rebeliune, dar ceea ce vreau să subliniez este că în timpul guvernării lui s-a înfiinţat Teatrul Evreiesc Braşeum, despre care avem mărturii, chiar martori evrei care au venit la procesul din anul 1945 şi au depus mărturie în acest sens. A fost pentru prima dată când s-a făcut un teatru evreiesc în Europa. După ce teatrul lui Constantin Tănase, Cărăbuş, s-a desfiinţat, acolo fiind foarte mulţi actori evrei aceştia au rămas fără pâine iar Radu Gyr le-a înfiinţat acest teatru.

Cât timp a funcţionat acest teatru?

Acest teatru funcţionează şi astăzi. A fost condamnat în 1945, adică imediat după 23 august împreună cu tot lotul de ziarişti Nichifor Crainic, Pan Vizirescu, Pamfil Şeicaru, Romulus Dianu, au fost 14 ziarişti, cu toţii condamnaţi la 12 ani de închisoarea corecţională cu confiscarea totală a averii. A executat pedeapsa până în anul 1956.

Ce vârstă aveaţi dumneavoastră când Radu Gyr a fost închis?

Eu sunt născută la sfârşitul anului 1931, şi tata a început periplul închisorilor devreme după Rebeliune, el fiind în Mişcarea Legionară de fiecare dată când era câte un accident erau ridicaţi dar făcea câte o bucăţică de puşcarie care adunate au făcut vreo doi-trei ani, dar procesul cel mare a fost în anul 1945 cand eu aveam 13 ani, procesul lotului a fost pe 2 iunie 1945. Cea mai mare parte a pedepsei a facut-o la Braşov, unde regimul era mai blând, până prin 50. La Braşov noi l-am vizitat. Mie mi-au dat voie să merg chiar în închisoare, în celula în care era el. Avea voie să aibă creion şi hârtie, sunt multe poeme pe care le am de acolo, manuscrise pe care le-a scos dar cu ştampila închisorii. A fost tranferat Aiud, dar acolo regimul deja s-a înăsprit şi comunicarea s-a rupt. În 56 a venit acasă iar în 58 a fost din nou ridicat, împreună cu majoritatea celor care au fost în închisoare. A fost condamnat la moarte.

Care au fost acuzaţiile pentru care a fost condamnat?

Răsturnarea ordinii sociale, acesta a fost capul de listă al acuzaţiilor şi poezia Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane. care de fapt nu s-a numit aşa, ci doar a circulat sub acest nume. Poezia se numeşte Manifest am găsit eu notiţele după ce a murit el. Pedeapsa a fost comutată după 11 luni pedeapsa a fost comutată la 25 ani de muncă silnică. Bineînţeles confiscarea totală a averii, dar nu prea au avut ce să mai ia.

După ce mai fusese confiscată o dată…

Tata a fost foarte bolnav, a fost o fire plapândă în general. A avut multe suferinte, a fost operat de un colaps renal, a avut un TBC pulmonar, fragilitate vasculară, mereu făcea câte ceva dar a rezistat. A fost eliberat în 63 şi a murit în 75, în plină efervescenţă creatoare. Tot ce a facut, tot ceea ce a creat pe cale orală în închisoare, totul a transcris când a venit acasa din memorie. Manuscrisele lui nu au ştersături.

Avea o memorie fabuloasă.

Da…Tată a murit în plină efervescenţă creatoare, a murit fiindcă a făcut nişte eforturi teribile. A tradus balada populară germană pentru bani, care a fost publicată sub un al nume. I-a luat foarte mult timp deoarece a fost foarte, foarte greu de tradus. Chiar pe ultima baladă pe care a tradus-o în ajunul morţii scrie infernal de greu. Era şi o stare de nervozitate pentru că îi ocupa tot timpul şi nu mai avea timp să îşi cizeleze şi să îşi aranjeze în cicluri opera. A făcut acest lucru dar fără să îl definitiveze. Am făcut noi acest lucru, eu ajutată mult de Barbu Cioculescu, criticul şi în măsura în care am considerat am publicat întreaga lui operă, şi antume şi postume. Mai trebuie o ediţie critică la care nu ştiu cine se va încumeta, dar probabil cu timpul se va face si asta.

Inainte de a ne reveni la opera lui Radu Gyr, vorbiti-ne despre viaţa dumneavoastră, a familiei poetului in timpul detenţiei acestuia.

In 44 eu am fost luata de o matusă de a mea din partea mamei, sora cea mai mare care era medic stomatolog la Ramnicu valcea, si am crescut la ei. A fost binecuvantată această perioadă, pentru că eu nu am fost închisă aşa cum au păţit majoritatea copiilor de deţinuţi politici. Pentru simplul fapt că erau fii lor. Eu am scapat de acest lucru. Nu am scăpat în facultate, m-a dat afară doamna Brucan. Mama mea a rămas în Bucureşti, întreţinută fiind de o altă soră a ei mai mică, pictoriţă, care vopsea nasturi, făcea pungi de carton să se poată întreţine…şi o mai ajuta mătuşa mea, care era medic stomatolog, a fost o viaţă foarte grea, foarte grea.

Familiile deţinuţilor politici erau stigmatizate, erau îndepartate pe cât se poate din societate.

Eu am fost dată afară din facultate şi am intrat în Corul Patriarhiei, unde am fost primită de patriarhul Iustinian Marina, care m-a susţinut acolo deoarece Securitatea a vrut să mă dea afară. Dar câte familii au fost destrămate atunci? Familii întregi au fost distruse, şi sufletele noastre. Eu consider că sufletul meu nu este curat. Nu m-am curăţit perfect de toate tarele care au fost asupra noastră, în sensul că încă ne mai temem, teroarea a rămas. La un moment dat te trezesti că ţi-e frică să vorbeşti mai tare, ti-e frică să spui o serie de lucruri la telefon …e o teama perpetuă. Astea sunt nişte rămăşiţe care nu se şterg uşor. O prudenţă nejustificată

Dumneavoastră, familia poetului aţi aflat de condamnarea la moarte?

Cum să nu…am aflat imediat, mama a fost în sală la proces. Nu am aflat de comutare, nici el nici noi nu am aflat decât după 11 luni. Vă puteţi imagina starea lui sufletească de fiecare dată când era scos din celulă. Aş vrea să vă povestesc o întâmplare care s-a petrecut la închisoarea de la Aiud, pe care am aflat-o de la un alt deţinut politic, Gheorghe Penciu. La un moment dat a fost o inspecţie, un colonel foarte impunător care a început să zbiere. Care scrieţi bă, bandiţilor poezii pe aici. Să nu aud aşa ceva că vă fac praf. Asta mă face să imi aduc aminte, când eram pe front erau soldati care spuneau poezii de unu, Vasile Voiculescu, mă dacă il prindem pe ăla îl călcam în picioare şi îl omoram. În clipa aceea s-a ridicat dintr-un colt o mogâldeaţă şi a spus: Nici acum nu e tarziu domnule colonel, eu sunt poetul Vasile Voiculescu. Vasile Voiculescu era pe moarte.

Tata după ce a ieşit din puşcărie a fost foarte suspicios şi circumspect, deoarece a purtat cu el povara acestei circulări a poemelor care a adus în închisori o mulţime de oameni, care au fost inchişi pentru simplul fapt că ştiau poeme de Radu Gyr. El şi-a făcut totdeauna un proces de conştiinţă pentru că a transmis aceste poeme, dar pe de altă parte astea i-au ţinut în viaţă, nu au clacat.

Tata era preocupat de opera lui şi foarte circumspect. Nu îl vizita decât Nichifor Crainic, în rest nu prea…şi Crevedia. În rest era închis într-o carapace, nu ştiu, sau de teama sa nu ne faca nouă rău, sau să nu facă altora, sau să nu îşi facă lui…nu povestea niciodată nimic.

Nici măcar dumneavoastră nu aţi aflat din gura poetului ce s-a întâmplt în detenţie.

Nu, nu, nu. Numai soţului meu i-a povestim o întâmplare. A fost dus pe un ger îngrozitor la Aiud şi de acolo înapoi la Braşov. Pe un ger cumplit, dezbrăcat. Acolo când a ajuns pe 2 noaptea erau ofiterii de securitatea beţi care au început să il scuipe. Îm clipa aceea a vrut să moară, şi a leşinat. S-a trezit a doua zi dimineaţă cu un gardian tânăr, care i-a spus: Domnule profesor v-am adus un borş cald.

Care credeţi că sunt cauzele acestor tăceri ale celor care au trecut prin puşcăriile comuniste?

Atât de mare a fost suferinţa. Nu stiu…sau se temeau sau nu voiau să îşi mai aducă aminte. Este explicabil, atat de mare a fost durerea. Tata are două poeme, Frig şi Foame.

Atâta frig a îndurat încât el la 40 de grade era fericit.

Experienţa detenţiei pentru Nicolae Steinhardt s-a concentrat într-un Jurnal al fericirii, din versurile lui Radu Gyr imi amintesc unul care suna cam asa ,, Pentru toate rănile mele nedrepte, eu Doamne te iert” credeti ca acest vers sintetizează atitudinea lui faţă de suferinţele îndurate în închisori?

Da…Hei omule vobeşte, e marea ta Judecata,/ atunci voi urca inaltele trepte si ingenunchind sub abside/ cu zâmbet de sânge pe buze livide /Îţi voi răspunde cu trupul inert:/ Pentru toate rănile mele nedrepte eu, Doamne, Te iert! (Judecata de apoi)

11. 10. 2006, Cluj-Napoca

Despre frumusețea Ortodoxiei. Convertirea profesorului Karl Christian Felmy. Interviu cu pr. Picu Ocoleanu

Profesorul Karl Christian Felmy s-a născut în anul 1938 la Leignitz. A făcut studii de teologie evanghelică la Munster și Heidelberg. În 1964 și-a început cariera academică la Munster, iar în 1969 și-a susținut teza de doctorat cu titlul „Predica în Rusia Ortodoxă. Cercetări cu privire la conținutul și specificul predicii ruse în a doua jumătate a secolului al XIX-lea”. La începutul anului 2007 s-a convertit la Ortodoxie în Biserica Rusă, iar în luna ianuarie a acestui an a primit hirotesia întru citeț. În 21 octombrie anul curent a primit titlul de Doctor Honoris Causa din partea Facultății de Teologie Ortodoxă din București.

            Despre K. C. Felmy am purtat un dialog în primăvara acestui an, în studioul Radio Renașterea, cu pr. lect. dr. Picu Ocoleanu, de la Facultatea de Teologie din Craiova. 

 

Părinte, sunteţi un apropiat al lui Karl Christian Felmy. Care este parcursul biografic al profesorului Felmy şi cum a ajuns acesta să se apropie de ortodoxie?

 

 Este vorba, de curând, de părintele Vasili, pentru că numele ortodox al lui K. C. Felmy este Vasili, între timp fiind hirotesit şi citeţ, lector în Biserica Rusă, şi se poate ca în curând să fie hirotonit întru diacon. Părintele Vasili Felmy, cum îmi place să-i zic acum, a avut un parcurs îndelungat, dar tipic pentru un vest-european, către Ortodoxie. Felmy se întâlneşte cu Ortodoxia prin intermediul frumuseţii dumnezeieştii Liturghii şi a iconografiei ortodoxe. Nu se întâlneşte într-o manieră academică, de fapt cred ca am avea şi o serie de dificultăţi din punctul acesta de vedere dacă tinem seama că teologia noastră academică este mai mult mimetică, imită teologia apuseană. Felmy a copilărit undeva în nordul Germaniei şi acolo a descoperit frumuseţea icoanelor ortodoxe. E o temă fundamentală la Felmy. E un teolog al icoanei dar nu numai al icoanei. Asta înseamnă că principalele lui contribuţii teologice nu privesc în primul rând icoanele. Este însă foarte familiarizat cu icoana, fiind şi un bun restaurator de icoane. Chiar am avut o discuţie în urmă cu ceva  vreme cu Vasili Felmy, despre convertirea la Ortodoxie, şi nu putea înţelege cum anumite persoane susţin că aceasta ar trebui să survină de o manieră intelectuală, pentru că, spunea el, numai frumuseţea te poate aduce la Ortodoxie. Să vă închipuiţi şi faptul că între mediul nostru cultural şi mediul cultural european există diferenţe care îi împiedică pe mulţi care vor să facă pasul acesta să îl realizeze cu adevărat. Când am ajuns prima dată la studii în străinătate am întâlnit un nepot al profesorului Nestle, el însuşi profesor de teologie protestantă, care atunci când a aflat că sunt ortodox a venit radiind la mine şi mi-a spus „Domnule, visul meu a fost să devin ortodox, dar nu am avut cum.” Eu l-am suspectat pe moment, cum să nu ai cum? Ulterior mi-a explicat că nu e chiar aşa de simplu. A te converti nu înseamnă doar trece la Ortodoxie ci presupune şi faptul de a schimba mediul cultural. Noi de multe ori confundăm Ortodoxia cu cultura răsăriteană, or ortodoxia nu este legată topografic. Noi confundăm Ortodoxia cu Biserica Răsăriteană, ori nu e acelaşi lucru. Ortodoxia e universală. A existat în Antichitate o ortodoxie venerabilă latină care din păcate nu mai există decât în tomurile Sfinţilor Părinţi şi în anaforalele liturgice păstrate în bibliotecile apusene, dar Ortodoxia este universală.

 

Consideraţi că poate există apartenenţa la ortodoxia universală fără apartenenţa formală la Biserica Ortodoxă?

 

Nu, nu vreau să spun asta. Biserica este o realitate teologică. Eclesiologia este o problemă de teologie până la urmă, nu o problemă de cultură. O problemă de cultură e, de pildă, limba. Limpa poate să fie slavona bisericească, limba în care se săvârşeşte liturghia, limba în care se predică. Numai că marea problemă apare atunci când eu nu mai înţeleg limba aceea. Sau poate să fie greaca bizantină, pe care s-ar putea ca eu, ca neogrec, să nu o înţeleg. Acelaşi lucru se întâmpla la profesorul Nesle, pe care vă posteam că l-am întâlnit. Spunea el: „Dacă aş fi trecut la Ortodoxie trebuia să mă rup de mediul meu cultural şi să merg într-o Biserică unde se vorbea, să zicem, ruseşte. Marea mea dragoste a fost şi rămâne Ortodoxia, marea mea problemă este că aş vrea să am o ortodoxie în limba germană.” Există, am întâlnit, numeroase astfel de cazuri în toată Germania, oameni care au o mare dragoste faţă de Ortodoxie.  Desigur, aici nu trebuie nici să augmentăm fenomenul mai mult decât dimensiunile pe care le are. Fără îndoială, nu toţi nemţii abia aşteaptă să treacă la Ortodoxie,  însă sunt mulţi profesori interesaţi de Ortodoxie. Felmy a apărţinut şi el acestui val, şi deja de prin anii ’60-’70 când îşi termină studiile şi se specializează în teologia răsăritului creştin, observaţi că şi el porneşte de la frumuseţea culturii răsăritului, de la Ceaikovski, de la Rahmaninov, de la Andrei Rubliov, de la formele culturale ale răsăritului, care joacă un rol important în convertirea unor oameni, şi apoi descoperă icoana. Icoana o descoperă tot datorită unui fond cultural specific pentru că în general germanii din partea de vest a Republicii Federale Germane, de regulă cei de pe Valea Rinului sunt purtătorii unei tradiţii care coboară până în perioada bisericilor romanice. Pe filiera unei venerabile tradiţii care a păstrat biserica în frumuseţea ei, pe filiera relaţie cu cultura rusă în special, Felmy ajunge să se ocupe nu cu ortodoxia ci cu răsăritul creştin. Când am ajuns să  îl cunosc personal, în urmă cu aproape doiseprezece ani, el încă oscila între dragostea pentru răsăritul creştin, pentru cultura din spaţiul acesta oriental şi ortodoxia propriu-zisă. Îmi aduc aminte de o discuţie pe care am avut-o cu el la Ierusalim, în anul 2001, când încă oscila, dacă va fi cazul să se convertească la Ortodoxie sau nu. Principalul argument era acela că prin convertirea lui la Ortodoxie ar lăsa foarte mulţi prieteni în urmă, ar lăsa foarte mulţi tovarăşi de drum carede multe ori nu au îndrăznit să facă pasul, poate de multe ori tocmai din aceste motive culturale care, paradoxal, trezesc interesul dar pun şi bariere în acelaşi timp. Imi aduc aminte că la acea discuţie a luat parte şi părintele Daniel Benga, de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, noi am insistat să facă pasul acesta, să urmeze modelul lui Jaroslav Pelikan (cunoscut publicului cititor pentru Tradiţia creştină care acum se traduce). Interesant este că Pelikan este teologul lutheran din America ce îl traduce pe Luher în engleză. Cea mai bună ediţie Luther este ediţia Pelikan. Iar Pelikan se converteşte la Ortodoxie. Contraargumentul a venit îndată: „Pelikan nu a mai creat nimic după convertire.” Am întrebat atunci care este ţelul, acela de a crea sau de a ne lăsa creaţi de Dumnezeu, a ne lăsa mântuiţi de Dumnezeu. În definitiv în actul creaţiei există şi o oarecare situaţie de impostură. Creaţia până la urmă este tot un dar al lui Dumnezeu.

            Am avut discuţii foarte aprinse dar nu cred că trebuie să îşi aroge nimeni meritul de a-l fi tras pe Felmy către Ortodoxie, cred că el a ştiut cel mai bine momentul în care să facă pasul acesta şi cred de asemenea că una dintre marile greşeli ale noastre, ale ortodocşilor, este aceea ca de fiecare dată când întâlnim un protestant să şi aşteptăm ca a doua zi să se convertească. Este un proces îndelungat, care la Felmy a durat 30-40 de ani. Au existat oscilări, au existat nesiguranţe. Ceea ce l-a atras la ortodoxie, în mod paradoxal, îl şi respingea. Important este că a făcut pasul acesta. Important este că şi Biserica Ortodoxă a avut înţelepciunea de a-l răbda. De a-l lăsa să facă pasul când consideră el. Ne aflăm cumva în situaţia Bisericii primare, când existau oameni foarte fervenţi, cu foarte mare dragoste de Hristos, dar care se botezau după ani şi ani de zile.

 

Vorbind despre convertirea profesorului K. C. Felmy, spuneați ca frumusețea a avut un rol hotărâtor. Ce alte elemente s-au adăugat acelei frumuseți pentru a-l determina să facă pasul înspre Ortodoxie?

 

Occidentalii au o tradiție teologică serioasă și sunt mai inteligenți decât am crede noi. Noi avem o imagine, ce-i drept, cultivată de mass-media românească, destul de triumfalistă și depreciativă față de occident, ca și cum ei nu ar avea decât bani și  nimic altceva, nici o brumă de cultură. Ei, nu e chiar așa. Omul avea o cultură teologică solidă. Trebuie să ne gândim că marile studii de patristică le-au făcut, până una alta, acești protestanți și acești catolici. Felmy făcuse serioase studii de teologie, iar frumusețea icoanei, a Liturghiei, cultura țărilor ortodoxe au reprezentat nada, vârful undiței. Nu poți să rămâi impasibil la Dumnezeiasca Liturghie.

 

Cum arată un german convertit la Ortdodoxie?

 

Se spune că dacă ar exista o Ortodoxie germană aceasta ar fi cea mai frumoasă. Nu știu cât de adevărat este. Cu siguranță ei ar săvârși slujbele așa cum trebuie, ar aprinde lumina atunci când trebuie, ar face fiecare gest liturgic așa cum trebui… Un convertit la ortodoxie german arată dumnezeiește. Mă gândesc aici nu numai la Felmy, mă gândesc și la alți convertiți. Orice convertit arată dumnezeiește, dar un neamț arată și mai și pentru că el are, spuneau filosofii greci, daimon­-ul, harisma de a se dărui cu tot sufletul, cu tot ceea ce face. Când încă Felmy încă nu se convertise la Ortodoxie venea și cânta la strană. Noi cântam pe românește, iar el cânta în slavona bisericeacă. Am cântat așa patru ani cu Felmy. Preotul nostru român săvârșea slujba în altar, iar noi cântam la strana. Felmy era foarte deranjat de faptul că mie nu îmi plăcea limba rusă, dar îmi plăcea slavona bisericească. Asta îl mai tempera. Era o atitudine de frondă, tâmpă, românească de a respinge ce e rusesc. Cu tradiția asta de respingere necritică mersesem și eu în Germania. E o idee năroadă, am ajuns la concluzia după mai mulți ani de stat in occident. Însă ce mă impresiona la Felmy, când venea la strană, era faptul că el venea cu totul pregătit de acasă. Eu atunci căutam apostolul, căutam să văd ce glas este. Îmi lua ceva timp până îmi pregăteam toate cărţile.El ştia deja ce se citeşte la strană, gândise, comentase pericopa evenghelică. Avea totul rearticulat. Era o dăruire totală. Era aşa cum zice Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Romani, o „închinare logică”, logiki latreia. În textul românesc s-a tradus prin închinare duhovnicească, numai că logiki nu înseamnă nicidecum duhovnicesc. Logiki este mai curând logic, cuvântător… e greu de tradus. Noi când traducem theologia, în textele româneşti vechi apare cuvântare de Dumnezeu. E o traducere stângace care nu reflectă ce e teologia de fapt. Când Părinţii spun theologia, aceasta nu presupune numai cuvântare, ci şi reflecţie şi trăire. Pe de altă parte cuvântare de(spre) Dumnezeu nu exprimă substanţa teologiei, fiindcă ea nu este o cuvântare a mea despre Dumnezeu, ci mai curând este invers. Cuvântarea lui Dumnezeu despre El Însuşi, şi cuvântarea lui Dumnezeu despre mine, iar în felul acesta descoper cine sunt. Citesc Scriptura, citesc textele Tradiţiei şi în felul acesta descoper cine sunt eu: chipul lui Dumnezeu. Alminterii aş ajunge asemeni filosofilor greci, să dau definiţii ale omului de tipul: omul e un animal biped fără pene şi cu unghii late, definiţii care nu reflectă natura dumnezeiască a omului. De aici inadecvarea traducerii acestui termen. Ei, asta făcea Felmy, logiki latreia, o închinare teologică, logică, cuvântătoare, înţelegătoare, gânditoare, trăitoare. Nu avem în limba română un termen echivalent. Poate că o să smintesc puţin cu asta, dar trebuie spus. Limba română nu este o limbă în totalitate potrivită pentru teologie (gândiţi-vă la maniera în care româna traduce pasivele din greacă, sau medio-pasivele, exclusiv prin reflexive). Cam asta observam eu la Felmy, faptul că se lăsa cu tot zelul, în mâna lui Dumnezeu. Nu îşi permitea să vină fatalist la slujbă. Noi avem un stil fatalist de a  merge la slujbă, nepregătit. A merge nepregătit la slujbă înseamnă că nu înţelegem că faptul însuşi de a merge la slujbă este o taină, cum zice Schmemann. E o taină pe care o lucrează Dumnezeu în mine, şi apoi pentru respectul faţă de taină trebuie să mă duc pregătit. Asta făcea Felmy şi pe mine asta m-a fascinat la el. Nu poţi să nu rămâi fascinat şi ruşinat cumva ca teolog ortodox. Mă fascina seriozitatea cu care el trăia ortodox cu toate că nu era convertit, era un catehumen. El postea cu o seriozitate din care nu îl puteai scoate. Am zburat odată cu el, şi acela a fost singurul moment de extravaganţă permis, eram  în Postul Mare, şi în avion zice: „Apoi, putem să bem şi noi un păhărel de votcă, pentru că nu mai suntem pe pământ”. A fost singura extravaganţă pe care şi-a permis-o, în rest, omul vieţuia ortodox de zeci de ani, de o manieră care ar putea ruşina mulţi ortodocşi, şi pe mine în orice caz m-a ruşinat.

 

Vorbeaţi la început de contextul cultural, care în acelaşi timp atrage dar şi blochează. Care este raportul dintre Ortodoxie şi contextul cultural, şi formele culturale pe care aceasta le îmbracă?

 

Fără îndoială Ortodoxia nu poate fiinţa în eter, sau în vid. Ortodoxia, şi teologia în general presupun şi un context cultural. Aş putea spune că,  în general, contextul cultural este o haină a teologiei, dar nu mai mult decât atât. Raportul dintre teologie şi cultură trebuie foarte clar trasat. Ţine de o anumită cultură, dar de o cultură teologică, nu de o cultură în general, faptul de a purta barbă sau nu. Fără îndoială, dacă voi purta barbă, barba nu o să mă mântuiască. Ce simplu ar fi, nu ar trebui să mă mai nevoiesc toată viaţa! Faptul de a purta barbă are de-a face cu o anumită cultură teologică, cu o anumită accepţiune referitoare la smerenie în răsărit. Faptul de a nu purta barbă în apus are de-a face cu o anumită accepţiune referitoare la barbă în apus. În apus căpeteniile politice purtau barbă. A fi puternic însemna a purta barbă. Monahul apusean şi-a tăiat barba, pentru a arăta că după logica lumii acestei el e slab, sărac cu duhul. Acelaşi lucru se întâmplă în răsărit, însă în antiteză cu lumea culturală, politică de la la Constantinopol, unde împăratul roman, bizantin este ras, arată frumos. Apropo, am putea să vedem cum arăta Sfântul Impărat Constantin cel Mare, în statuia lui de la Lateran. Arăta cam cum arăta împăratul Traian, un împărat roman în sensul cel mai autentic al cuvântului. Imaginea din icoană este imaginea duhovnicească. Icoana nu reflectă imaginea fizică niciodată. Prin antiteză cu lumea politică, bizantină, s-a purtat barbă. Fără îndoială că eu port tradiţia aceasta, noi nu renunţăm la ea, dar este o chestiune de cultură teologică.

A face, a zice sau a arăta