Cartea cuvintelor bune de mâncat și războiul nevăzut.

Editura Deisis ne (re)propune un titlul și un subiect care se individualizează foarte limpede în peisajul teologic românesc, pentru că nu seamănă cu nimic altceva. E vorba de cartea unui evreu creștin , teolog (cu un doctorat la Princeton), poet și… psihanalist, Rubem A. Alves, Cartea cuvintelor bune de mâncat sau Bucătăria ca o parabolă teologică,(ediția a II-a, Sibiu 2007). O „introducere poetico-simbolică în creștinism sau o teopoetică fundamentală ca introducere autentică în religia creștină”, după cum o numește diac. Ioan I. Ică jr. în prefață (lămuritoare, în stilu-i caracteristic) intitulată Un Steinhardt brazilian și o introducere în teopoetica creștinismului.

Teopoetica este o ramură neconvențională a teologiei, aproape necunoscută la noi, deși s-a dezvoltat încă de prin anii ’60. Această direcție teologică sugerează că în locul unei încercări de a dezvolta o teorie științifică despre Dumnezeu ca în teologia sistematică, teologii ar trebui să îl descopere pe Dumnezeu prin poezie și ficțiune, sau să interpreteze realitatea ca și cum ar fi simbolul unui mai mare adevăr. Acesta este curentul în care se încadrează Alves, însă lucrarea lui, purtând titlul original The Poet, the Warrior, the Prophet, este mult mai suculentă și mai viguroasă decât poate sugera definiția, deloc poetică a teopoeticii. Despre aceste eseuri, părintele Ioan Ică jr. afirmă în prefață că ele alcătuiesc „o opțiune consecvent asumată și explicit întemeiată pe imagine, simbol și concret, polemic îndreptată împotriva ideii, conceptului și abstracțiunii”, iar puțin mai încolo ni se arată că pledoaria sa este „în favoarea misterului și a întunericului [...] opus demersului intelectualist axat pe idealul iluminist raționalist, al elucidării suprafeței solare a lucrurilor, prin reducția lor la limbajul raționalist abstract și univoc al ideilor și conceptelor, propriu științelor, politicii și filosofiei” (p.7) Renunțând treptat la poezie, mister și întuneric revelator, lumea care i-a alungat din ea pe mistici, a ajuns să promoveze o educație care „se limitează la idei și informații superficiale, la un dresaj utilitar sau manipulare economică și politică, întreaga sferă a visului, dorinței, trupului supraviețuind marginal în povești, creații artistice, în magia și mistica religiilor desfigurate prin ideologizare, reprimate ori reduse la statutul de scheme culturale sau stindarde de raliere indentitară a unor colectivități intrate în derivă.” (p. 9) Alves încearcă în demersul său o recuperare a omului intergral. Pledoaria sa pentru un creștinism simbolic și poetic poate deschide drumul, către „o Ortodoxie a profunzimilor, o Ortodoxie sacramentală, mistică și poetică, care a fost, este și va fi întotdeauna „firea adevărată” a omului” ne spune părintele Ioan Ică jr, preluând o sintagmă consacrată a părintelui Rafail Noica.

Lucrarea lui Alves este structurată în opt capitole: Dezvățare; Tăcere; Cuvinte și trup; Ce s-a întâmplat cu adevărat; Cuvinte bune de mâncat; Poezie și magie; Frumusețe și politică; Cuvântul Profetului. Oricare dintre capitole este independent și totuși legat de celelalte, caracterizându-se fiecare prin imposibilitatea de a fi rezumat, povestit. Parafrazându-l pe Alves am putea spune că lectura ar trebui să te facă să auzi cuvântul nerostit care se ascunde în spatele altor mii de cuvinte. Dintre capitolele enumerate mă voi opri doar asupra ultimului. Tema predilectă: frumusețea. O frumusețe nostalgică, întotdeauna amestecată cu tristețe. Frumusețea aceasta, răspunsul lumii la întrebarea privirilor noastre (Augustin). „Universalitatea lui Dumnezeu se revelează în concretețea frumuseții” (208), universul însuși nefiind decât o oglindire a frumuseții divine (203). Alături de frumusețe, ultimul capitol are ca motiv central grădina, „scopul a tot ceea ce facem, de la joacă până la politică, e regăsirea grădinii pierdute.” (209). Și din nou despre tragismul frumuseții: „Din nunta dintre Viață și Moarte se naște frumusețea. De aceea, ea este întotdeauna amestecată cu un strop de tristețe” (212). Acesta este tărâmul în care „poetul își cântă cântecul său viilor. Dar când îl cântă morților atunci el devine profet.” (216) Cuvintele sale sunt rugăciuni. „Profetul nu are știință…Nu cunoaște teo-logie” (222), dar cuvintele lui au capacitatea de a chema Vântul și a învia morții, ca în viziunea profetului Isaia. Acesta este Cuvântul Profetului-poet din Cartea cuvintelor bune de mâncat.

Călătoria de-a lungul și de-a latul acestei cărți (arhitectura volumului îți creează senzația că dincolo de lectură, pacurgerea lui este o călătorie spre adâncuri tainice și tenebroase) mi-a lăsat în suflet o mare nedumerire. Ce este imaginație pe care o suscită și o promovează Alves? Ce este ficțiunea pe care teopoetica o ridica la rangul de metodă alături de poezie? Întrebări care se nasc mai ales datorită cenzurii pe care Părinții ascetici ai Bisericii au instituit-o imaginației.

Sfântul Ignatie Briancianinov mai cu seamă pledează pentru un control atent al mișcărilor imaginației. Pe tărâm duhovnicesc „părerea”, închipuirea poate aduce grave înșelări, mai cu seamă dacă omul consideră că stările generate prin fantezie „iau naștere prin lucrarea harului dumnezeiesc”, iar că „simțirile pe care le stârnește imaginația sunt simțiri venite prin har”. Imaginația are dar, capacitatea de a alcătui părute stări duhovnicești, urmând ca apoi pe temelia lor să se zidească o înțelegere mincinoasă despre sine și despre nevoința creștină. Fantezia și minciuna par a fi indisolubil legate, iar alături de minciună pășim pe tărâmul „făcătorului de iluzii”, cel „mincinos și tată al minciunii” (In 8, 44). Prin imaginație ieșim din realitatea pe care încercăm, subiectiv și consolator, să o remodelăm. Lipsa experienței depline a lui Dumnezeu conduce la nevoia suplinirii ei prin intelecție și fantezie. În felul acesta, clar-obscurul devine beznă, umbra ajunge înspăimântătoare, iar cărările nu mai duc spre tihna vreunei case, ci se adâncesc în „întunericul cel mai din afară”.

Lectura câtorva texte ascetice e lămuritoare în privința pericolului pe care îl reprezintă imaginația pentru viața duhovnicească (Gheron Iosif Isihastul recomandă chiar măsuri fizice dure care să reducă atacurile ispitelor venite prin imaginație, locul prin care pătrunde rătăcirea, țința practicanților rugăciunii inimii fiind mintea eliberată de imaginație). Imaginația este însă ambivalentă. Alături de această conotație negativă, imaginația mai poate avea, în anumite condiții, și o sensibilă dimensiune profetică ce ilustrează tensiunea daimonică, creatoare dinlăuntrul omului. Fără să se opună realității, imaginatia o poate depăsi. Împreună, poezia și imaginația, pot intui și contura nevăzutul. Aici apare rolul resturator al teopoeticii, care poate elibera teologia din captivitatea universitară unde s-a exilat înregimentându-se în rândul disciplinelor științifice. Poezia poate surprinde șoapta Duhului (sau, cum ar spune Alves, se poate lăsa purtată de Vânt), și poate exprima sensuri străine conceptelor.

Pe câmpul de bătălie al războiului nevăzut însă nu se pune pune problema alegerii dintre teologia științifică și teopoetică. Acolo unde miza este viața veșnică sau nesfârșita petrecere în singurătatea „gheenei focului” riscul înșelării cântărește mult mai greu. Iar smerita ascultare rămâne reper.