Mircea Platon, se ştie de ceva vreme, scrie
foarte bine. Este cred unul dintre cei mai talentaţi eseişti ai momentului. Şi mai ales un scriitor cu o ortodoxie autentică, echilibrată. Care a înţeles că echilibrul nu înseamnă niciodată media extremelor. După ce a publicat Ortodoxia pe litere, îndreptar de fundamentalism literar; Cine ne scrie istoria; A treia forţă (împreună cu Ovidiu Hurduzeu), propune în acest an un îndem la normalitate, o colecţie de eseuri şi (mai ales) texte polemice, aşezate alături de câteva texte ale lui Gheorghe Fedorovici.
În primul rând o observaţie formală: acest din urmă volum, deşi se bucură de o copertă elegantă (ca dealtfel multe dintre volumele publicate de editura Predania), este marcat de opţiunea ortografică personală a editorilor (apostrof în locul cratimei, sânt în loc de sunt, şi mai ales majusculă pentru naţiuni, creştinism şi adjectivele derivate din acestea). Ortografia aceasta, probabil o formă de protest la adresa celei reglementate de Academie, nu face decât să îngreuneze lectura celui obişnuit cu un anumit mod de a scrie cuvintele.
Privitor însă la conţinutul textelor din volum, simţămintele îmi sunt amestecate. Mărturisesc că dintre toate cărţile semnate de Mircea Platon, acesta din urmă m-a bucurat cel mai puţin. Nu din cauză că temele abordate ar fi fost neinteresante sau din pricina precarităţii scriiturii. Nici vorbă! Textele sunt la fel de bune ca totdeauna însă faptul că sunt într-o mult prea mare măsură polemice, creează ansamblului o atmosferă întunecoasă, apăsătoare, cu unele străfulgerări de lumină (bunăoară evocarea personalităţii bunicului său care în momentul în care trupele sovietice intrau în ţără „a înhămat caii la şareta primăriei şi a plecat în refugiu, căutând să scape de comunişti arhiva primăriei, istoria satului” p. 98). Personal nu înţeleg rostul unei asemenea polemici (şi zicând asta îmi înţeleg scăderea implicită, oricând susceptibilă criticii). Consider că puterea Adevărului se manifestă în afirmarea Lui constantă, fară ocolişuri şi fără jumătăţi de măsură (ceea ce găsim pe deplin la M. Platon). Polemica face să pălească Adevarul în detrimentul dreptăţii unuia sau a altuia, în funcţie de afinităţile spectatorilor. Ceea ce este însemnat glisează înspre derizoriu.
Mi se va reproşa că neg dialogul şi susţin monologurile afirmative paralele. Dimpotrivă, cred că polemica nu este dialog, întrucât dialogul presupune comuniune, care în cazul polemicii dispare prea adesea. Şi mai ales presupune receptivitate şi înţelgere. Apoi, avem de-a face cu o meteahnă generalizată a polemiştilor autohtoni. Prea adesea se alunecă dinspre idee înspre emitent. Rezultă un soi de contraargumentaţie condimentată cu critică personală sau invers. Iar aceste atacuri produc rupturi care ulterior se depăşesc dificil.
Dincolo de polemica, pentru mine indigestă, volumul în discuţie are neîndoilnice avantaje de fond, dincolo de talentul eseistic al autorilor. Mircea Platon impresionează orice teolog „profesionist” onest prin justeţea înţelegerii credinţei dreptslăvitoare, care iradiază scrierile sale. Teologia îşi recapată viaţa. Inteligenţa se mişcă cu elegantă în perimetrul teologic, pentru a lumina înţelesuri adesea doar intuibile. Când spun asta mă gândesc în principal la Gânduri despre ortodoxul român, astăzi în lume: împotriva teologiei de debara (pp. 113-127) dar şi la continuarea Noi gânduri despre ortodoxul român în lume, astăzi: despre câteva lucruri pe care le putem face (pp. 136-157). Pledoaria pentru revenirea nu doar la normal, dar şi la firesc este, cred, după inima multora: „«păşunismul» îşi are valoarea lui pentru că ne reaminteşte ce înseamnă firea, căzută, desigur, dar nu mai puţin fire. «Păşunismul» ne aminteşte, într-o lume împânzită de propriile noastre creaţii, de lumea creaturilor lui Dumnezeu. Ne reaminteşte smerenia lucrurilor mici, la scară umană…Omul de acum funcţionează, dar nu mai lucrează, nu mai e în contact cu lucrurile, cu realitatea. Funcţionează în propria lui realitate. Diminuarea realităţii duce la diminuarea naturii umane. Lucrând în lume din ce în ce mai puţin, pierdem contactul cu orizontul stării noastre creaturale.” Iar în lume lucrăm fiecare acolo unde ne găsim. Încercând pe măsura fiecăruia să împlinim datoriile creştinului în lume, care conform lui Mircea Platon sunt: „1. să ne păstrăm integritatea morală şi intelectuală; 2. să avem curajul să vorbim atunci când Hristos e hulit şi când Dumnezeu ne-o cere; 3. să lucrăm, să ne câştigăm şi să ne ducem existenţa cu Dumnezeu în minte, în suflet şi în trup.” Atari adevăruri trebuie afirmate constant, nepolemic, împăciutor, înţelegător, şi totuşi fără ezitări.
A doua parte a volumului cuprinde câteva texte ale lui Gheorghe Fedorovici (cel care dealtfel semnează şi Introducerea). Eseurile teologice sunt în acelaşi duh cu ale lui Mircea Platon, fiind scrise de pe poziţii ideatice apropiate. Nepolemice, au un plus faţă de textele din prima parte a cărţii, dar pierd teren la nivel stilistic faţă de condeiul (mai exersat) al lui Mircea Platon. Împreună însă, cei doi, sper că îşi vor face auzit „îndemnul la normalitate”.
