Karl Christian Felmy: Teologia ortodoxă de astăzi

De când am citit traducerea „Dogmatica experienței eclesiale” m-a fascinat personalitatea profesorului Karl Christian Felmy, marele teolog lutheran, profesor la Erlangen, care s-a convertit la Ortodoxie. Despre acest parcurs puteti citi si aici, un interviu realizat cu pr. Picu Ocoleanu, un discipol al lui Felmy.

M-am bucurat când am găsit de curând un interviu al profeorului, publicat în limba germana pe site-ul mitropoliei române a Germaniei. L-am traduspentru a-mi încerca puterile cu această limba frumoasă, dar pentru mine încă dificilă.  Traducerea este una de lucru, se pretează la îmbunătățiri.

Interviu cu Doamna Marija Ivanova de la Ziarul Православие България (28. Mai 2007) cu ocazia apariţiei în limba bulgară a cărţii lui Felmy “Teologia ortodoxă de astăzi”.

Stimate prof. Felmy, ar fi interesant pentru cititorii noştri să afle mai multe despre întâlnirea dumneavoastră cu Ortodoxia.

Încă foarte devreme am fost interesat de Ortodoxie. De ce? Numai Dumnezeu ştie asta. Probabil că a a avut de-a face cu faptul că tatăl meu, preot al Bisericii Lutherane, a fost membru al unei Frăţii care făcea eforturi pentru înnoirea şi trăirea vieţii cultice şi sacramentale în Biserica Lutherană din acea vreme. Îmi amintesc că în acea perioadă, eu, un tânăr de 12 ani mi-am întrebat tatăl ce este Ortodoxia. Asta înseamnă că exista un interes. Când deja eram student la Teologie la Universitatea din Heidelberg, interesul pentru Ortodoxie s-a intensificat. Pe drumul către Universitate se găsea o biserică vechi-catolică, unde în fiecare duminică se celebra Liturghia ortodoxă. Odată am trecut pe acolo în timp ce se oficia Sfânta Liturghie. De la acea dată am mers adesea pentru a cunoaşte Liturghia ortodoxă şi pentru ca să mă rog. Un al doilea impuls l-am primit în timpul pregătirii unei lucrări de seminar. În timp ce adunam material pentru această lucrare în Biblioteca Institutului Ecumenic al Universităţii din Heidelberg, am deschis întâmplător cartea lui Igor Smolici „Viaţa şi învăţătura stareţilor” pe care am devorat-o cu entuziasm. De atunci sunt recunoscător pentru că prima mea întâlnire cu Ortodoxia a fost prin Sfânta Liturghie şi printr-o minunată carte despre stareţii ruşi şi nu prin manualele aride de Dogmatică sau prin Catehisme.

După un an m-am întors la Münster, unde locuiam împreună cu părinţii (şi unde întâmplător l-am cunoscut pe răposatul T.P.Koev, în anul 1968, cu care m-am împrietenit ). În Münster s-a deschis între timp un Institut de Cercetare a Bisericilor Răsăritene. Acolo mi-am început studiile doctorale de Istoria şi Teologia Bisericilor ortodoxe şi mi-am scris teza despre Predica în Biserica Ortodoxă Rusă în secolul XIX. În anul 1956 a fost fondat la Recklinghausen, la 70 de kilometri distanţă de Münster, un muzeu de icoane cu cea mai mare colecţie din Europa de Vest. Am mers acolo adesea. Până astăzi întreţin un contact strâns cu acest muzeu. Icoanele joacă un rol important în cercetarea mea ştiinţifică şi sunt, după părerea mea, un izvor important al teologiei ortodoxe.

Există o părere conform căreia teologia ortodoxă se găseşte încă în “robia babilonică”, sub influenţa teologiei vestice (catolice şi protestante). Există şi influenţe vestice pozitive asupra teologiei ortodoxe?

Da, există. După cum se ştie, protopopul George Florovski a apreciat foarte precis dezvoltarea Teologiei ortodoxe, şi în special a celei ruseşti, după Căderea Constantinopolului, şi în acest context a vorbit despre pseudo-morfoza teologiei ortodoxe. Însă credea că lupta pentru teologie a fost câștigată în final în Rusia, adică s-a constituit o teologie rusă independentă (despre teolgia din alte ţări Florenski nu a scris nimic). În ultimii ani am început să studiez opera Protopopului rus Pavel Svetlov şi am fost uimit de erudiţia sa, cunoştea foarte bine teologia Sfinţilor Părinţi, dar şi teologia vestică din vremea sa. Vorbește adesea despre izvoarele din care se inspiră și despre ceea ce consideră potrivit pentru a înlocui teologia de școală din secolele 18-19. Examinarea critică a teologiei apusene nu a dăunat niciodată Ortodoxiei, pornind de la presupunerea că teologii ortodocși nu și-au uitat rădăcinile care se găsesc în experiența liturgică și ascetică a Bisericii. În această privință se dovedește deosebit de folositoare influența „Noii teologii” franceze asupra școlii de teologie ortodoxă de la Paris. Același lucru se poate spune despre gândirea teologică a Mitropolitului Pergamului, Ioannis Zizioulas, care demonstrează în toate lucrările sale că este în stare să „le cerce pe toate și să țină ce este bun” (conf 2 Tes 5,21), asta și cu privire la cele ale Apusului.

Cum vedeți raportarea teologiei protestante la Ortodoxie, ca la o rezervație istorică și intelectuală sau ca la un izvor de inspirație?

Este deja bine atunci când oamenii cunosc mai bine gândirea celorlalți. Bineînțeles că asta nu este deajuns și nu se constituie încă într-o întâlnire veritabilă. O adevărată întâlnire te face sa te înțelegi pe tine mai bine și nu doar pe ceilalți. Spre exemplu teologii ruși și-au dat seama la începutul secolului 20, în dialogul cu Vechii catolici, că conceptul „transsubstanțiere” este străin tradiției Părinților Bisericii. Pe de altă parte eu nu cunosc nici măcar un singur teolog protestant care s-a ocupat onest cu viața și învățătura Bisericii Ortodoxe, a cărui mod de gândire să nu se fi schimbat până la un anumit punct prin studiul ortodoxiei. Din păcate nu este suficient pentru îndreptarea protestantismului.

S-a schimbat ceva de când a apărut cartea dumneavoastră? Ce puteți spune despre relația cu teologia ortodoxă de astăzi?

Convingerea că teologia ortodoxă este teologia experienței eclesiale, pe care am studiat-o și pe care am expus-o în carte, nu s-a schimbat. Am continuat să lucrez în domeniul teologiei ortodoxe preocupându-mă îndeaproape de soteriologie și de învățătura despre kenoză. Este important ca legătura mea interioară cu obiectul cercetării să fie strânsă, eu de curând am primit ortodoxia. Dar aceasta este o decizie foarte personală și rezultatul firesc al preocupării de o viață cu ortodoxia, fără să fie o rețetă pentru vindecarea problemelor interbisericești în context ecumenic.

Ce spuneți despre oamenii de la noi care după diferite căutări își înoiesc credința ortodoxă și caută experiențe religoase vii?

S-a întâmplat ca în Rusia la începutul secolului 20 ca unii oamenii care au căzut de la credință să se întoarcă la Biserică după un anume timp. „Dar această întoarcere la Biserică” spune părintele George Florovski, „a fost foarte adesea amestecată cu o mișcare a poporului… „Credința cărbunarilor” sau a bătrânelor dădace ori a bigoților analfabeți este considerată model sau etalon.” Eu am spus în cartea mea că „noua teologie ortodoxă este îndreptată împotriva unui intelectualism unilateral, dar nu împotriva intelectului ca atare. Cine vrea să vadă o înaltă cultură intelectuală să se uite la Sfinții Părinți ai secolului 4. De aceea rațiunea nu trebuie anihilată, ci trebuie închisă în inimă, ceea ce înseamnă că nu se poate despărți rațiunea de experiența eclesială. Doar astfel poate fi biruit un intelectualism rece și nu prin refuzul rațiunii.

În afară de asta este important să mai învățăm să luam „viața în Hristos” din Taina Euharistiei. Adesea se uită ceea ce a învățat Sfântul Ioan Hrisostom: „Există cazuri în care preotul nu se deosebește de cei pastoriți, cum se întâmplă cu împărtășirea înfricosătoarelor taine. Cu toții vom fi la fel prețuiți, vom deveni un trup și un sânge. Și rugăciunile de mulțumire (adică euharistice) sunt comune, pentru că nu preotul singur aduce mulțumire ci întregul popor. După ce preotul mai întâi a primit răspunsul poporul și confirmarea că sunt „vrednici și drepți”, începe mulțumirea. Și cât este de minunat că împreună cu preotul poporul aduce aceste cântări laolaltă cu heruvimii și cu puterile cerești.”

traducere din limba germană

Pr. Stephen Freeman, în traducere imaginară de pr. drd. Dorin Picioruș

Problema traducerilor adecvate este una care stârnește mereu și mereu discutii. Nicio traducere nu este desăvârșită, trecerea dintr-o limbă în alta se face mereu cu pierderi de sens ori de nuanță. Nu vreau să analizez în rândurile ce urmează condițiile pentru o bună traducere, ci propun un exercițiu practic de analiză a unei traduceri din limba engleză făcută de părintele Dorin Picioruș.  Citesc adesea textele publicate pe blogul Teologie pentru azi, din varii motive. Nu renunț la astfel de lecturi, cu toate ca adesea importanța pe care părintele și-o dă sieși și muncii sale îmi provoacă… zâmbete. Părinții Bisericii au vorbit clar și au scris limpede. Știm cu toții de slava deșartă, de îndreptățirea de sine și de ceilalți pui ai bicisnicei mândrii. Oricum, apreciez textele părintelui ca pe un exercițiu de sinceritate (toate izvorăsc din inimă, iar accesele de părere de sine, uneori deșănțată, nu sunt niciodată camuflate).

Recent părintele Picioruș a publicat o traducere pe blogul său (o traducere muncită, așa cum îi place să spună). Lecturând textul am observat ca stilistic este absolut identic cu toate celelalte publicate pe blog, același duh, aceeași atmosferă. Fiindcă, onest, există trimiterea la textul englez, am aruncat o privire și am simțit acel text ca  pe o gură de aer proaspăt. Era altceva, cu totul altceva decât traducerea pe care părintele Picioruș ne-o oferă. Schimbările de sens și mutările de accent fac textul românesc de nerecunoscut. Să fie de vină cunoașterea deficitară a limbii engleze (evidentă adesea) sau să fie o intenționată trădare a sensurilor?  Iată câteva exemple ce sper să fie elocvente:

Some of my parishioners say that I only have one sermon – so perhaps it’s also true that I only have one blog article…

Părintele Dorin traduce:

Unii dintre păstoriții mei spun, și mai mult, că eu am o singură predică și că, blogul, în esență, ar fi o singură predică…  (accentuând faptul că articolele blogului sunt predici, ceea ce textul englez nici măcar nu sugerează)

But I have been meditating on some of my favorite words or thoughts and why they are as important to me as they are.

Însă, gândindu-mă, aprofundând anumite cuvinte şi gânduri proprii mi-am dat seama că ele sunt importante pentru mine cum sunt şi pentru ei.

În loc de: Am meditat asupra câtorva dintre cuvintele și gândurile mele preferate și asupra motivelor care le fac atât de importante pentru mine. (Accentul se mută  în traducerea lui Picioruș de la importanța personal a acestor meditații la universalizarea lor artificială.)

These are all words drawn from Orthodox theology – so there is no surprise in my usage. It is their importance to me on the most fundamental level that brings them repeatedly to mind (whether in writing or in speech).

Toate aceste cuvinte enumerate aici sunt cuvinte teologice şi aceste cuvinte fac parte din limbajul meu teologic, care nu surprinde pe nimeni. Ceea ce mă interesează pe mine însă este ca aceste cuvinte să devină locuri comune ale gândirii celor ce mă ascultă şi, inevitabil, să devină locuri comune şi ale modului în care ei îşi mărturisesc credinţa lor ortodoxă.

În loc de: Toate aceste cuvinte sunt extrase din teologia Ortodoxă, deci faptul că le folosesc nu este surprinzător. Importanța lor pentru mine la cel mai adânc nivel face să mi le amintesc adesea (fie că scriu sau vorbesc). (Din nou, aceeași mutare de accent, obsesiv-activistă către ceilalți, nemenționați în textul englez, ambalată într-o poveste străină de original)

I frequently push this understanding to its farthest limits – to urge readers to see that not only is God a mystery, but all that He has created is mystery as well. It calls for a different approach to other persons, and to every tree and blade of grass.

Adesea pun această înțelegere ca granițe ale Părinților şi îi îndemn pe cei care citesc pe Părinti şi Scriptura să înțeleagă faptul, că nu numai Dumnezeu este o taină, ci toţi care suntem creați de către El suntem izvor de taină. Şi aceasta o observăm de fiecare dată când ne apropiem de cineva, de un copac sau de frunza ierbii.

În loc de: Adesea împing semnificația acestor termeni până la cele mai îndepărtate limite ale lor, pentru a-i face pe cititori să vadă că nu numai Dumnezeu este taină, ci întreaga creație la rândul ei este taină. Ceea ce cere o altă înțelegere a persoanelor și a fiecărui copac sau fir de iarbă. (Traducerea pr. Dorin abundă de confuzii, unele chiar hilare, toate trădând sensul originar)

I do not suggest such things in an effort to deny science, but in an effort to reduce science to its proper place. It is not the queen of knowledge, but simply a useful form of knowledge. We may study things and know them in many ways – but having done so is not the same thing as saying that we know things in their very being. Again, I do not deny that things can be known at the very level of their being – but they cannot be known in such a manner through the means of science.

Şi când spun aceasta nu vreau să neg eforturile ştiinţifice, ci încerc să întorc ştiinţa/ actul ştiinţific la maniera proprie de cunoaştere. Fiindcă ştiinţa nu este regina cunoaşterii ci o simplă formă folositoare de cunoaştere.

Noi putem să studiem lucrurile şi să le cunoaştem în diverse moduri şi dimensiuni ale lor dar prin aceasta nu ajungem la o cunoaştere în sine a lucrurilor. Şi iarăşi, prin această afirmaţie nu neg faptul că lucrurile pot fi cunoscute la o anumită adâncime a lor, ci vreau să spun că această cunoaştere e o cunoaştere în manieră ştiinţifică şi nimic mai mult.

În loc de: Nu spun acestea în încercarea de a nega știința, ci în încercarea de a aseza stiința acolo unde se cuvine. Stiința nu este regina cunoașterii, ci doar o formă utilă a ei. Putem studia lucruri și putem cunoaște multe aspect ale lor, dar a face asta nu este totuna cu a spune că știm lucrurile în chiar ființa lor. Din nou, nu neg faptul că lucrurile pot fi cunoscute în ființa lor, dare le nu pot fi astfel cunoscute cu metode științifice. (Vorba ceea, unde dai și unde crapă!)

Perhaps it is for this reason that I find St. Athanasius’ account of salvation in The Incarnation of the Word so compelling.

Poate că aceasta a fost şi raţiunea pentru care Sfântul Atanasie cel Mare a scris despre „Întruparea Cuvântului”

În loc de: Probabil că acesta este motivul pentru care mi se pare atât de convingătoare prezentarea mântuirii făcută de Sfântul Atanasie cel Mare în „Despre Întruparea Cuvântului”

As we enter a New Year, I ask your prayers for God’s continued mercy.

Însă acum, intrând în noul an, în 2009, mă rog lui Dumnezeu ca să nu Îşi oprească mila Sa faţă de noi.

În loc de: Intrând în noul an, vă cer rugăciunea pentru ca Dumnezeu să nu Îşi oprească mila Sa faţă de noi. (Părintele Dorin, egocentric, își afirmă propria rugăciunea, în loc să o ceară smerit și pe a celorlalți!)

La capătul acestei analize, sumare, care nu se oprește decât la cele mai fantasmagorice fraze imaginate de pr. Dorin ca fiind echivalentul unor tainice însemnări engleze, concluzia nu e greu de  desprins. Părintele Dorin fie nu știe engleză și doar pozează în mare savant, fie își bate joc de cititorii lui pe care îi disprețuiește supraordonându-se. Nici una din posturi nu îi face cinste.

Later edit:

Exista o traducere in limba romana a blogului pr. Stephen Freedman pe care o gasiti aici.

Cartea cuvintelor bune de mâncat și războiul nevăzut.

Editura Deisis ne (re)propune un titlul și un subiect care se individualizează foarte limpede în peisajul teologic românesc, pentru că nu seamănă cu nimic altceva. E vorba de cartea unui evreu creștin , teolog (cu un doctorat la Princeton), poet și… psihanalist, Rubem A. Alves, Cartea cuvintelor bune de mâncat sau Bucătăria ca o parabolă teologică,(ediția a II-a, Sibiu 2007). O „introducere poetico-simbolică în creștinism sau o teopoetică fundamentală ca introducere autentică în religia creștină”, după cum o numește diac. Ioan I. Ică jr. în prefață (lămuritoare, în stilu-i caracteristic) intitulată Un Steinhardt brazilian și o introducere în teopoetica creștinismului.

Teopoetica este o ramură neconvențională a teologiei, aproape necunoscută la noi, deși s-a dezvoltat încă de prin anii ’60. Această direcție teologică sugerează că în locul unei încercări de a dezvolta o teorie științifică despre Dumnezeu ca în teologia sistematică, teologii ar trebui să îl descopere pe Dumnezeu prin poezie și ficțiune, sau să interpreteze realitatea ca și cum ar fi simbolul unui mai mare adevăr. Acesta este curentul în care se încadrează Alves, însă lucrarea lui, purtând titlul original The Poet, the Warrior, the Prophet, este mult mai suculentă și mai viguroasă decât poate sugera definiția, deloc poetică a teopoeticii. Despre aceste eseuri, părintele Ioan Ică jr. afirmă în prefață că ele alcătuiesc „o opțiune consecvent asumată și explicit întemeiată pe imagine, simbol și concret, polemic îndreptată împotriva ideii, conceptului și abstracțiunii”, iar puțin mai încolo ni se arată că pledoaria sa este „în favoarea misterului și a întunericului [...] opus demersului intelectualist axat pe idealul iluminist raționalist, al elucidării suprafeței solare a lucrurilor, prin reducția lor la limbajul raționalist abstract și univoc al ideilor și conceptelor, propriu științelor, politicii și filosofiei” (p.7) Renunțând treptat la poezie, mister și întuneric revelator, lumea care i-a alungat din ea pe mistici, a ajuns să promoveze o educație care „se limitează la idei și informații superficiale, la un dresaj utilitar sau manipulare economică și politică, întreaga sferă a visului, dorinței, trupului supraviețuind marginal în povești, creații artistice, în magia și mistica religiilor desfigurate prin ideologizare, reprimate ori reduse la statutul de scheme culturale sau stindarde de raliere indentitară a unor colectivități intrate în derivă.” (p. 9) Alves încearcă în demersul său o recuperare a omului intergral. Pledoaria sa pentru un creștinism simbolic și poetic poate deschide drumul, către „o Ortodoxie a profunzimilor, o Ortodoxie sacramentală, mistică și poetică, care a fost, este și va fi întotdeauna „firea adevărată” a omului” ne spune părintele Ioan Ică jr, preluând o sintagmă consacrată a părintelui Rafail Noica.

Lucrarea lui Alves este structurată în opt capitole: Dezvățare; Tăcere; Cuvinte și trup; Ce s-a întâmplat cu adevărat; Cuvinte bune de mâncat; Poezie și magie; Frumusețe și politică; Cuvântul Profetului. Oricare dintre capitole este independent și totuși legat de celelalte, caracterizându-se fiecare prin imposibilitatea de a fi rezumat, povestit. Parafrazându-l pe Alves am putea spune că lectura ar trebui să te facă să auzi cuvântul nerostit care se ascunde în spatele altor mii de cuvinte. Dintre capitolele enumerate mă voi opri doar asupra ultimului. Tema predilectă: frumusețea. O frumusețe nostalgică, întotdeauna amestecată cu tristețe. Frumusețea aceasta, răspunsul lumii la întrebarea privirilor noastre (Augustin). „Universalitatea lui Dumnezeu se revelează în concretețea frumuseții” (208), universul însuși nefiind decât o oglindire a frumuseții divine (203). Alături de frumusețe, ultimul capitol are ca motiv central grădina, „scopul a tot ceea ce facem, de la joacă până la politică, e regăsirea grădinii pierdute.” (209). Și din nou despre tragismul frumuseții: „Din nunta dintre Viață și Moarte se naște frumusețea. De aceea, ea este întotdeauna amestecată cu un strop de tristețe” (212). Acesta este tărâmul în care „poetul își cântă cântecul său viilor. Dar când îl cântă morților atunci el devine profet.” (216) Cuvintele sale sunt rugăciuni. „Profetul nu are știință…Nu cunoaște teo-logie” (222), dar cuvintele lui au capacitatea de a chema Vântul și a învia morții, ca în viziunea profetului Isaia. Acesta este Cuvântul Profetului-poet din Cartea cuvintelor bune de mâncat.

Călătoria de-a lungul și de-a latul acestei cărți (arhitectura volumului îți creează senzația că dincolo de lectură, pacurgerea lui este o călătorie spre adâncuri tainice și tenebroase) mi-a lăsat în suflet o mare nedumerire. Ce este imaginație pe care o suscită și o promovează Alves? Ce este ficțiunea pe care teopoetica o ridica la rangul de metodă alături de poezie? Întrebări care se nasc mai ales datorită cenzurii pe care Părinții ascetici ai Bisericii au instituit-o imaginației.

Sfântul Ignatie Briancianinov mai cu seamă pledează pentru un control atent al mișcărilor imaginației. Pe tărâm duhovnicesc „părerea”, închipuirea poate aduce grave înșelări, mai cu seamă dacă omul consideră că stările generate prin fantezie „iau naștere prin lucrarea harului dumnezeiesc”, iar că „simțirile pe care le stârnește imaginația sunt simțiri venite prin har”. Imaginația are dar, capacitatea de a alcătui părute stări duhovnicești, urmând ca apoi pe temelia lor să se zidească o înțelegere mincinoasă despre sine și despre nevoința creștină. Fantezia și minciuna par a fi indisolubil legate, iar alături de minciună pășim pe tărâmul „făcătorului de iluzii”, cel „mincinos și tată al minciunii” (In 8, 44). Prin imaginație ieșim din realitatea pe care încercăm, subiectiv și consolator, să o remodelăm. Lipsa experienței depline a lui Dumnezeu conduce la nevoia suplinirii ei prin intelecție și fantezie. În felul acesta, clar-obscurul devine beznă, umbra ajunge înspăimântătoare, iar cărările nu mai duc spre tihna vreunei case, ci se adâncesc în „întunericul cel mai din afară”.

Lectura câtorva texte ascetice e lămuritoare în privința pericolului pe care îl reprezintă imaginația pentru viața duhovnicească (Gheron Iosif Isihastul recomandă chiar măsuri fizice dure care să reducă atacurile ispitelor venite prin imaginație, locul prin care pătrunde rătăcirea, țința practicanților rugăciunii inimii fiind mintea eliberată de imaginație). Imaginația este însă ambivalentă. Alături de această conotație negativă, imaginația mai poate avea, în anumite condiții, și o sensibilă dimensiune profetică ce ilustrează tensiunea daimonică, creatoare dinlăuntrul omului. Fără să se opună realității, imaginatia o poate depăsi. Împreună, poezia și imaginația, pot intui și contura nevăzutul. Aici apare rolul resturator al teopoeticii, care poate elibera teologia din captivitatea universitară unde s-a exilat înregimentându-se în rândul disciplinelor științifice. Poezia poate surprinde șoapta Duhului (sau, cum ar spune Alves, se poate lăsa purtată de Vânt), și poate exprima sensuri străine conceptelor.

Pe câmpul de bătălie al războiului nevăzut însă nu se pune pune problema alegerii dintre teologia științifică și teopoetică. Acolo unde miza este viața veșnică sau nesfârșita petrecere în singurătatea „gheenei focului” riscul înșelării cântărește mult mai greu. Iar smerita ascultare rămâne reper.

A face, a zice sau a arăta

Testamentul Grupului de rezistenţă anticomunistă carpatin-făgărăşan

   Niciodată nu am înţeles prea bine naţionalismul şi nu am vibrat la discursul sforăitor şi prea adesea demagogic şi ideologizat despre dragostea de ţară. Nu am înţeles, şi nici acum nu mă pot lăuda cu asta, care este rolul pe care neamul îl are în iconomia mântuirii noastre. Cel mai mult  a vibrat în mine mândria naţională cand am mâncat mămăligă cu brânză şi când mi-am amintit de discursul lui Avram Iancu (“No, merem?…No, haida-hai!”…). Şi apoi am aflat de temniţele comuniste, de ce s-a întâmplat la Piteşti, Gherla, Aiud şi în restul “arhipelagului”. M-am cutremurat, am încercat să înţeleg, dar suferinţa nu este cuantificabilă şi nici conceptualizabilă. Despre Piteşti am scris cu reală durere, cutremurat în încercarea de a le fi alături prin experienţa dată de lectură. Nu ştiu nici astăzi prea bine ce este neamul şi nu înţeleg iubirea acelora faţă de neam, dar mă uimesc. Testamentul celor care, în bună măsură, şi-au vărsat sângele în munţi luptând împotriva urgiei comuniste vrând să fie liberi în ţară lor, este un motiv continuu de încântare, uimire, mirări şi tristeţi. Mai ales tristeţi. Astfel de oameni merită tot respectul şi veneraţia noastră chiar nefiind de acord întru totul cu ei şi chiar neînţelegându-le jertfa.

Testament

Alcătuit de Grupul Carpatin-Făgărăşan în primăvara anului 1954, în muntele Buzdugan (ciorna acestui testament a fost găsită de Securitate la profesorul Remus Budac)

Pe potecile munţilor, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri şi gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri, izvorâte şi călite în dragoste pentru neamul nostru.

Şi aşa am înţeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori şi luceferi, într-o ploaie de stele, şi care izvorăşte din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeaşi dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare.

Şi-n această dâră de foc, din urma şi dinaintea noastră, noi, câţiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră.

Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră fiinţă pământeană: libertatea noastră, tinereţea noastră, renunţările la o viaţă tihnită. Şi de candela ce-am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăşi viaţa noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiţii deşarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni.

Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale, de pofta de îmbogăţire în viitor. Nici unul din noi nu avem averi de apărat, nici interese de clasă. Niciodată, nici noi, nici părinţii noştri, nu am exploatat munca şi viaţa nimănui. Din contră, suntem din rândul acelor care în viaţă au cunoscut mai mult foamea şi lipsurile, decât tihna şi belşugul.

Ceea ce ne-a mânat aici, a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învăţat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei. EXIŞTI ÎN MĂSURA ÎN CARE IUBEŞTI; ŞI TE ÎNALŢI ÎN MĂSURA ÎN CARE TE JERTFEŞTI PENTRU ACEASTĂ IUBIRE.

Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înţelegem şi să-l studiem în virtutea nu ştiu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nici o mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei. În inima şi mintea noastră, n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi ai durerilor şi bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră.

Noi nu admirăm şi nu lăudăm în cuvinte deşarte pe Ştefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălţăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oşteanului care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Şi ne plecăm spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece. Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulţumire ale lui Ştefan. Întindem o mână de frate peste veacuri, apărătorilor Sarmizegetusei, arcaşului lui Ştefan, oşteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor şi moţilor lui Horea şi Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român de totdeauna, focul sfânt şi cald al familiei româneşti.

În aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea, merită să le jertfeşti. Ne-am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda şi, nu odată, otrăviţi cu roadele amare ale josniciei omeneşti, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri şi din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor şi-au dat viaţa pentru acest neam. Iar voi dragi camarazi căzuţi din rânduri, ne-aţi legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieşim decât biruitori sau morţi.

Şi mai ales am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege, drama de pe Golgota. Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească.

Grupul carpatin-făgărăşan, muntele Buzduganu, Săptămâna Mare, anul 1954.

 

Radu Anton Roman

Zilele trecute mi-a fost dăruită (în urma sugestiei mele, ce-i drept) cartea de bucate a lui Radu Anton Roman. De atunci sunt fascinat de ea, ca de cel mai captivant roman pe care am pus mâna în ultima vreme. Nu e o carte tehnică ci “beletristică”, în sensul etimologic al termenului, o carte a cuvintelor frumoase aşezate cu talent, haz şi inspiraţie în frază. Vrând să trec dincolo de cartea de bucate am fost curios cine a fost Radu Anton Roman. Şi pentru că nu am găsit nici o biografie mulţumitoare m-am “dedulcit” la interviuri, între care cel din Formula As este cu adevărat încântător. Alături de R. A. Roman te visezi într-o lume bunilor şi stăbunilor noştri, despre care cred sincer ca erau mai buni ca noi, o lume poate cu praf şi ea, dar fără zgomot, în care aş vrea, bucuros, să se mai poată trăi.

Găsiţi aici interviul: http://www.formula-as.ro/2004/623/acasa-1/radu-anton-roman-5161

iar aici: http://www.ziua.ro/display.php?id=183829&data=2005-08-31, un alt interviu despre carţi mai mult decât despre bucate.