O posibilă interpretare a anului bisericesc

Ziua de 1 septembrie este prima zi a anului bisericesc. O zi importantă pentru creştini deoarece anul structurat astfel recapitulează într-un fel simbolic istoria neamului omenesc. Iată cum: cu 1 septembrie începe toamna, un anotimp al roadelor pământului, care aminteşte de bucuria Edenului în care se defătau primii părinţi ai neamului omenesc. Urmează apoi iarna aridă de după cădere, premergătoare venirii Mântuitorului (în acest timp pustiu nu trebuie să uităm că prăznuim Naşterea Mântuitorului, prin care noi deşi ne găsim în adâncului păcatului, se face început mântuirii noastre)

Vine apoi primăvara, anotimpul învierii, care are în centru Sărbătoarea Paştilor, care tocmai Învierea Domnului şi săvârşirea mântuirii obiective o celebrează. Vara este apoi un anotimp mai tihnit, în pofida greutăţilor inerente, ca o călătorie luminată de nădejdea învierii, către eshaton. Iată cum începutul anului bisericesc de la 1 septembrie poate provoca o schimbare radicală de perspectivă asupra curgerii timpului.

Pr. Stephen Freeman, în traducere imaginară de pr. drd. Dorin Picioruș

Problema traducerilor adecvate este una care stârnește mereu și mereu discutii. Nicio traducere nu este desăvârșită, trecerea dintr-o limbă în alta se face mereu cu pierderi de sens ori de nuanță. Nu vreau să analizez în rândurile ce urmează condițiile pentru o bună traducere, ci propun un exercițiu practic de analiză a unei traduceri din limba engleză făcută de părintele Dorin Picioruș.  Citesc adesea textele publicate pe blogul Teologie pentru azi, din varii motive. Nu renunț la astfel de lecturi, cu toate ca adesea importanța pe care părintele și-o dă sieși și muncii sale îmi provoacă… zâmbete. Părinții Bisericii au vorbit clar și au scris limpede. Știm cu toții de slava deșartă, de îndreptățirea de sine și de ceilalți pui ai bicisnicei mândrii. Oricum, apreciez textele părintelui ca pe un exercițiu de sinceritate (toate izvorăsc din inimă, iar accesele de părere de sine, uneori deșănțată, nu sunt niciodată camuflate).

Recent părintele Picioruș a publicat o traducere pe blogul său (o traducere muncită, așa cum îi place să spună). Lecturând textul am observat ca stilistic este absolut identic cu toate celelalte publicate pe blog, același duh, aceeași atmosferă. Fiindcă, onest, există trimiterea la textul englez, am aruncat o privire și am simțit acel text ca  pe o gură de aer proaspăt. Era altceva, cu totul altceva decât traducerea pe care părintele Picioruș ne-o oferă. Schimbările de sens și mutările de accent fac textul românesc de nerecunoscut. Să fie de vină cunoașterea deficitară a limbii engleze (evidentă adesea) sau să fie o intenționată trădare a sensurilor?  Iată câteva exemple ce sper să fie elocvente:

Some of my parishioners say that I only have one sermon – so perhaps it’s also true that I only have one blog article…

Părintele Dorin traduce:

Unii dintre păstoriții mei spun, și mai mult, că eu am o singură predică și că, blogul, în esență, ar fi o singură predică…  (accentuând faptul că articolele blogului sunt predici, ceea ce textul englez nici măcar nu sugerează)

But I have been meditating on some of my favorite words or thoughts and why they are as important to me as they are.

Însă, gândindu-mă, aprofundând anumite cuvinte şi gânduri proprii mi-am dat seama că ele sunt importante pentru mine cum sunt şi pentru ei.

În loc de: Am meditat asupra câtorva dintre cuvintele și gândurile mele preferate și asupra motivelor care le fac atât de importante pentru mine. (Accentul se mută  în traducerea lui Picioruș de la importanța personal a acestor meditații la universalizarea lor artificială.)

These are all words drawn from Orthodox theology – so there is no surprise in my usage. It is their importance to me on the most fundamental level that brings them repeatedly to mind (whether in writing or in speech).

Toate aceste cuvinte enumerate aici sunt cuvinte teologice şi aceste cuvinte fac parte din limbajul meu teologic, care nu surprinde pe nimeni. Ceea ce mă interesează pe mine însă este ca aceste cuvinte să devină locuri comune ale gândirii celor ce mă ascultă şi, inevitabil, să devină locuri comune şi ale modului în care ei îşi mărturisesc credinţa lor ortodoxă.

În loc de: Toate aceste cuvinte sunt extrase din teologia Ortodoxă, deci faptul că le folosesc nu este surprinzător. Importanța lor pentru mine la cel mai adânc nivel face să mi le amintesc adesea (fie că scriu sau vorbesc). (Din nou, aceeași mutare de accent, obsesiv-activistă către ceilalți, nemenționați în textul englez, ambalată într-o poveste străină de original)

I frequently push this understanding to its farthest limits – to urge readers to see that not only is God a mystery, but all that He has created is mystery as well. It calls for a different approach to other persons, and to every tree and blade of grass.

Adesea pun această înțelegere ca granițe ale Părinților şi îi îndemn pe cei care citesc pe Părinti şi Scriptura să înțeleagă faptul, că nu numai Dumnezeu este o taină, ci toţi care suntem creați de către El suntem izvor de taină. Şi aceasta o observăm de fiecare dată când ne apropiem de cineva, de un copac sau de frunza ierbii.

În loc de: Adesea împing semnificația acestor termeni până la cele mai îndepărtate limite ale lor, pentru a-i face pe cititori să vadă că nu numai Dumnezeu este taină, ci întreaga creație la rândul ei este taină. Ceea ce cere o altă înțelegere a persoanelor și a fiecărui copac sau fir de iarbă. (Traducerea pr. Dorin abundă de confuzii, unele chiar hilare, toate trădând sensul originar)

I do not suggest such things in an effort to deny science, but in an effort to reduce science to its proper place. It is not the queen of knowledge, but simply a useful form of knowledge. We may study things and know them in many ways – but having done so is not the same thing as saying that we know things in their very being. Again, I do not deny that things can be known at the very level of their being – but they cannot be known in such a manner through the means of science.

Şi când spun aceasta nu vreau să neg eforturile ştiinţifice, ci încerc să întorc ştiinţa/ actul ştiinţific la maniera proprie de cunoaştere. Fiindcă ştiinţa nu este regina cunoaşterii ci o simplă formă folositoare de cunoaştere.

Noi putem să studiem lucrurile şi să le cunoaştem în diverse moduri şi dimensiuni ale lor dar prin aceasta nu ajungem la o cunoaştere în sine a lucrurilor. Şi iarăşi, prin această afirmaţie nu neg faptul că lucrurile pot fi cunoscute la o anumită adâncime a lor, ci vreau să spun că această cunoaştere e o cunoaştere în manieră ştiinţifică şi nimic mai mult.

În loc de: Nu spun acestea în încercarea de a nega știința, ci în încercarea de a aseza stiința acolo unde se cuvine. Stiința nu este regina cunoașterii, ci doar o formă utilă a ei. Putem studia lucruri și putem cunoaște multe aspect ale lor, dar a face asta nu este totuna cu a spune că știm lucrurile în chiar ființa lor. Din nou, nu neg faptul că lucrurile pot fi cunoscute în ființa lor, dare le nu pot fi astfel cunoscute cu metode științifice. (Vorba ceea, unde dai și unde crapă!)

Perhaps it is for this reason that I find St. Athanasius’ account of salvation in The Incarnation of the Word so compelling.

Poate că aceasta a fost şi raţiunea pentru care Sfântul Atanasie cel Mare a scris despre „Întruparea Cuvântului”

În loc de: Probabil că acesta este motivul pentru care mi se pare atât de convingătoare prezentarea mântuirii făcută de Sfântul Atanasie cel Mare în „Despre Întruparea Cuvântului”

As we enter a New Year, I ask your prayers for God’s continued mercy.

Însă acum, intrând în noul an, în 2009, mă rog lui Dumnezeu ca să nu Îşi oprească mila Sa faţă de noi.

În loc de: Intrând în noul an, vă cer rugăciunea pentru ca Dumnezeu să nu Îşi oprească mila Sa faţă de noi. (Părintele Dorin, egocentric, își afirmă propria rugăciunea, în loc să o ceară smerit și pe a celorlalți!)

La capătul acestei analize, sumare, care nu se oprește decât la cele mai fantasmagorice fraze imaginate de pr. Dorin ca fiind echivalentul unor tainice însemnări engleze, concluzia nu e greu de  desprins. Părintele Dorin fie nu știe engleză și doar pozează în mare savant, fie își bate joc de cititorii lui pe care îi disprețuiește supraordonându-se. Nici una din posturi nu îi face cinste.

Later edit:

Exista o traducere in limba romana a blogului pr. Stephen Freedman pe care o gasiti aici.

Note de jurnal

Gândurile mi se risipesc haotic asemeni unor gândaci ascunţi sub tălpile bocancilor

Nu mă pot desprinde de strămoşii mei, la fel cum ei nu s-au putut desprinde de pământ.

 

Note de jurnal

Valorile timpului meu imi sunt straine. Si timpul meu imi este strain. Si de mine sunt instrainat.

M-am trezit pierdut printre deznadejdi ca intr-o cutie cu jucarii stricate.

Testamentul Grupului de rezistenţă anticomunistă carpatin-făgărăşan

   Niciodată nu am înţeles prea bine naţionalismul şi nu am vibrat la discursul sforăitor şi prea adesea demagogic şi ideologizat despre dragostea de ţară. Nu am înţeles, şi nici acum nu mă pot lăuda cu asta, care este rolul pe care neamul îl are în iconomia mântuirii noastre. Cel mai mult  a vibrat în mine mândria naţională cand am mâncat mămăligă cu brânză şi când mi-am amintit de discursul lui Avram Iancu (“No, merem?…No, haida-hai!”…). Şi apoi am aflat de temniţele comuniste, de ce s-a întâmplat la Piteşti, Gherla, Aiud şi în restul “arhipelagului”. M-am cutremurat, am încercat să înţeleg, dar suferinţa nu este cuantificabilă şi nici conceptualizabilă. Despre Piteşti am scris cu reală durere, cutremurat în încercarea de a le fi alături prin experienţa dată de lectură. Nu ştiu nici astăzi prea bine ce este neamul şi nu înţeleg iubirea acelora faţă de neam, dar mă uimesc. Testamentul celor care, în bună măsură, şi-au vărsat sângele în munţi luptând împotriva urgiei comuniste vrând să fie liberi în ţară lor, este un motiv continuu de încântare, uimire, mirări şi tristeţi. Mai ales tristeţi. Astfel de oameni merită tot respectul şi veneraţia noastră chiar nefiind de acord întru totul cu ei şi chiar neînţelegându-le jertfa.

Testament

Alcătuit de Grupul Carpatin-Făgărăşan în primăvara anului 1954, în muntele Buzdugan (ciorna acestui testament a fost găsită de Securitate la profesorul Remus Budac)

Pe potecile munţilor, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri şi gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri, izvorâte şi călite în dragoste pentru neamul nostru.

Şi aşa am înţeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori şi luceferi, într-o ploaie de stele, şi care izvorăşte din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeaşi dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare.

Şi-n această dâră de foc, din urma şi dinaintea noastră, noi, câţiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră.

Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră fiinţă pământeană: libertatea noastră, tinereţea noastră, renunţările la o viaţă tihnită. Şi de candela ce-am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăşi viaţa noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiţii deşarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni.

Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale, de pofta de îmbogăţire în viitor. Nici unul din noi nu avem averi de apărat, nici interese de clasă. Niciodată, nici noi, nici părinţii noştri, nu am exploatat munca şi viaţa nimănui. Din contră, suntem din rândul acelor care în viaţă au cunoscut mai mult foamea şi lipsurile, decât tihna şi belşugul.

Ceea ce ne-a mânat aici, a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învăţat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei. EXIŞTI ÎN MĂSURA ÎN CARE IUBEŞTI; ŞI TE ÎNALŢI ÎN MĂSURA ÎN CARE TE JERTFEŞTI PENTRU ACEASTĂ IUBIRE.

Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înţelegem şi să-l studiem în virtutea nu ştiu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nici o mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei. În inima şi mintea noastră, n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi ai durerilor şi bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră.

Noi nu admirăm şi nu lăudăm în cuvinte deşarte pe Ştefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălţăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oşteanului care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Şi ne plecăm spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece. Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulţumire ale lui Ştefan. Întindem o mână de frate peste veacuri, apărătorilor Sarmizegetusei, arcaşului lui Ştefan, oşteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor şi moţilor lui Horea şi Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român de totdeauna, focul sfânt şi cald al familiei româneşti.

În aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea, merită să le jertfeşti. Ne-am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda şi, nu odată, otrăviţi cu roadele amare ale josniciei omeneşti, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri şi din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor şi-au dat viaţa pentru acest neam. Iar voi dragi camarazi căzuţi din rânduri, ne-aţi legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieşim decât biruitori sau morţi.

Şi mai ales am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege, drama de pe Golgota. Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească.

Grupul carpatin-făgărăşan, muntele Buzduganu, Săptămâna Mare, anul 1954.

 

Dimineaţa devreme

 

 

Imi plac dimineţile, îmi plac dimineţile reci în care aerul miroase a frig, a proaspăt şi pe străzi nu se mai găsesc decât puţini (în literatura pe care o citeam cândva ar fi scris niscai, un cuvânt ce are o sonoritate interesantă, dar care îmi este aşa de străin, aproape necunoscut, şi parcă are ceva de putregai în el) … Aşadar, îmi plac dimineţile pustii în care pe străzi nu se mai găsesc decât puţini cheflii întârziaţi, preocupaţi să urineze discret pe lângă pereţi sau să vomite în plină stradă. Altfel străzile sunt goale, liniştite…o linişte care nu se poate distinge dacă e liniştea din care se naşte ceva, sau liniştea în care ceva moare…un aer de început care prea puţin se distinge de sfârşitul pe care îl are deja în sine acesta dimineaţă pustie, o dimineaţă din care se naste o zi deja moartă. O linişte în care mă găsesc pe mine, cu rucsacul în spate îndreptându-mă spre casă, pentru înmormântarea bunicului meu. In liniştea şi frigul unei dimineţi am avut primul meu contact cu moartea. Am sesizat încă de atunci, în acea dimineaţă pustie, goliciunea, inconsistenţa morţii. Tot de atunci nu am făcut nici un progres în a o cunoaşte, cu toate că mă confrunt cu ea mereu la nivel mental. Am înţeles doar că moartea nu este una din categoriile minţii mele, nu pot gândi în limitele ei cu toate că sunt condiţionat de ea.

Dimineţi pustii, străzi reci…ca cea de acum, atâta doar că astăzi fulguie obraznic. Vântul îmi muşcă lobii urechilor care se iţesc pe sub marginile căciulii îndesate pe cap. Fulgii se aşează pe lentilele ochelarilor şi orice încercare de a-i alunga mă afundă mai tare în ceaţă. Păşesc cu un sentimente de eliberare, sunt doar eu. Eliberarea este dată nu doar de singuratate, ci şi pentru că mă simt un pic vagabond, lipsit de orice legături cu cei din jur, condiţionat doar de moarte şi de fermuarele rucsacului meu care ar putea ceda în orice moment. Reveria mea de dimineaţă se pare ca m-a făcut să pierd mai multă vreme decât am presupus şi sunt nevoit sa iau un taxi ca să ajung la gară, dacă nu voi rămâne doar cu bucuria unei dimineţi şi nu voi putea să evadez din acest oraş în care îmi duc una din vieţi (da! am mai multe care se scurg concomitent, şi chiar dacă au început în momente diferite, vor sfârşi toate deodată). In dimineaţa asta luminile colorate ale taxi-urilor au raze care fuzioneaza cu restul decorului ceţos (nu este nimic suprarealist, ninge şi mi-am data jos ochelarii). Singura maşină care mă atrage este o dacie ponosita (cuvântul asta imi pare mai potrivit pentru haine decât pentru fierărai). Până şi şoferul este surprins de ce am ales maşina lui. Cred ca este din cauza felului în care gândesc în ultima vreme, aproape socialist, sau poate că reuşesc să empatizez mai mult decât înainte? Nu ştiu, dar imi este greu să văd în jurul meu oameni suferinzi. Bariera creată, artificial sau nu , între mine şi ceilalţi de mizantropie cade mereu în faţa suferinţei. Omul apare gol, adica real, cu minimum de măşti abia în clipele în care suferă. Suferinţa are efectul pe care nici cele mai asidue eforturi conştiente nu reuşesc să îl aibă, îl dezbracă pe om de măşti şi uneori chiar de iluzii. Totul poartă mască, iar în această maşină în care mă încearcă o vagă spaimă că s-ar putea defecta, îmi pare că mi se descoperă faţa lumii nefardata. Are riduri adânci care pornesc dinspre ochi (cel stâng, deoarece pe cel drept nu îl mai are, acolo luceste doar o luminiţă fosforescentă de un verde pal). Faţa aceasta are portiuni uscate, atât de uscate încât se desprinde pe alocuri ca niste solzi. In rest sunt doar răni puiroind dizgraţios. In gară lumea are din nou mască, farduri… Imi place cum arată trenurile cu zăpadă ingheţată pe ţevăraia din pântecele vagoanelor şi regret ca nu am aparatul de fotografiat cu mine. Am un puternic sentiment de artificialitate, mai ales din cauza luminilor fluorescente din sala centrală a gării. Totul înţepeneşte în acestă lumină, şi contrasteaza enervant cu sentimentul de tranzitoriu pe care în mod firesc ţi-l dă orice gara. Bagaje, pungi şi un aer impregnat cu miros de motorină imi incită nările. Simt în acel miros adunate toate călătoriile pe care le-am facut sau chiar pe care le voi face cu trenul, simt departele, libertatea…mă simt vagabond. Am o admiraţie aparte pentru cei care reuşesc să depăşească, fără de nici o mustrare, legaturile care-i ţin între oameni. Inca o iluzie alături de celelate, sau poate doar un exponat în muzeul meu de nostalgii.

Ajuns în tren încerc să găsesc un compartiment în care să stau cât mai departe de lume. Sunt dezamăgit că cel în care trebuia sa stau eu este plin de oameni, faţă de care instantaneu am o reactie de aversiune. Incerc sa evit aglomeratia şi mă mut într-un compartiment mai în spate. Unul complet gol. Mă instalez cât mai comod şi cât mai sigur. Imi pun haina şi rucsacul sub cap, şi astfel instalat îmi las gândurile să alerge în voie. Ma delectez cu o baie de memorie. Este modul cel mai facil prin care pot să evadez din real. Gust trecutul subiectiv îl găsesc de fiecare dată savuros, cu arome mereu diferite. Singuratea mi se pare, dacă nu plăcută, atunci, în mod cert, mai suportabila decat sporovaiala unor fiinţe din acelaşi regn cu mine. Revenirea în real o fac însă din cauza unei mâini care intra in compartimentul meu pentru a verifica temperatura. Mana este urmata repede (pe cat permite usa hodorogita si varsta inaintata a posesorului) de un batran in varsta de 76 de ani, dupa cum aveam sa aflu mai tarziu. Ma izbeste un miros greu de tutun si de alcool. Raman nemiscat, nu am nici un motiv sa reactionez in vreun fel, desi simt ca imi este invadat spatiul personal. Primele cuvinte, care exprimau suprinderea ca in compartimentul meu este mai cald decat in al lui, sunt greu de fixat grafic, deoarece aveau un accent incert ce aducea in spre graiul moldovenilor. Deja imi facem griji ca va trebui sa imi impart spatiu cu acela care nu se anunta a fi o companie din cele mai placute. Încerc sa îmi calmez mizantropia, este totuşi un om, iar spaţiul în care mă găsesc nu este deloc un bun al meu…Toate argumentele sunt în favoarea omului care deja îşi aduce tot calabalâcul (pungi de plastic, sacoşe, geamantane…) Spaima mea a crescut în clipa în care am vazut că omul nu este singur, şi mai mult…după ce primii doi sunt deja instalaţi apare şi un al treilea care, după tot ritualul aşezării pungilor prin compartiment se aşează lângă mine. Trei vârstnici cu haine vechi, ponosite (de data asta se potriveşte bine cuvântul, chiar aşa erau hainele acelea, ponosite). Primul dintre ei purta o căciula nouă, astrahan, care constrasta violent cu restul hainelor care suportasera trecerea a multor ani, cojoc, pantofi din muşama. Unul dintre ei părea să fi fost oarecând un barbat deosebit de puternic, avea o constituţie masivă şi purta o pereche de pantaloni groşi, de o culoare ce aducea a maro, foarte strânşi pe picior. Omul acesta avea mişcările greoaie, trupul care fusese oarecând agil, acum nu mai era decât o epavă şi nu îşi mai servea purtătorul cum se cuvine.

Cel mai mult mi-a atras atenţia unul dintre cei trei, un tip înalt şi slab peste măsura. Pielea maronie era împunsă pe alocuri de osatura sa proeminentă. Surpriza cea mare pentru mine a fost sa constat că cei trei erau fraţi: 79, 78 şi 76 de ani, acestea erau vârstele celor cu care aveam să împart compartimentul de tren pentru urmatoarele ore bune. M-am ghemuit în colţul meu decis să tac temeinic, aşezat, în tot timpul pe care îl mai aveam de petrecut în tren. Eram furios pentru că îmi invadaseră compartimentul fără să mă întrebe nimic, şi nici măcar acum nu se osteneau să imi zică ceva, de parcă nu aş fi existat. La un moment dat insă am fost invadat de un miros de cafea care pornea dintr-un PET de un jumatate de litru…am fost invitat sa gust cafeaua aceea care insă nu ma tenta defel. Ma miram mereu de mutra vulgara a mezinului, a celui care invadase primul în compartimentul meu. In schimb bătrânul filiform, care sta in fata mea, imi starnea interesul, aş fi vrut sa intru in vorbă cu el, dar fratele mai mic care sta pe bancheta langă el ma dezgusta, in timp ce imi era indiferent cel de langa mine. Am ramas mai departe în aştepare. Starea imi parea relativ agreabila deşi batrânii mei (am parca deja o oarecare posesie asupra lor) îşi pierdusera acuitatea auzului de multa vreme si vorbeau deosebit de tare despre lucruri care s-au petrecut in urma cu zeci de ani dar care pentru ei sunt mereuu proaspete …Tinere, tu nu ai prins razboiul, asa-i ?... Aici insa povestea mea se opreste. A trecut deja un an de la acea calatorie cu trenul şi detaliile pălesc din ce in ce mai mult in mintea mea pentru a le mai putea reda…Nu am prins razboiul dar am prins obositor de multe razboaie !