Karl Christian Felmy: Teologia ortodoxă de astăzi

De când am citit traducerea „Dogmatica experienței eclesiale” m-a fascinat personalitatea profesorului Karl Christian Felmy, marele teolog lutheran, profesor la Erlangen, care s-a convertit la Ortodoxie. Despre acest parcurs puteti citi si aici, un interviu realizat cu pr. Picu Ocoleanu, un discipol al lui Felmy.

M-am bucurat când am găsit de curând un interviu al profeorului, publicat în limba germana pe site-ul mitropoliei române a Germaniei. L-am traduspentru a-mi încerca puterile cu această limba frumoasă, dar pentru mine încă dificilă.  Traducerea este una de lucru, se pretează la îmbunătățiri.

Interviu cu Doamna Marija Ivanova de la Ziarul Православие България (28. Mai 2007) cu ocazia apariţiei în limba bulgară a cărţii lui Felmy “Teologia ortodoxă de astăzi”.

Stimate prof. Felmy, ar fi interesant pentru cititorii noştri să afle mai multe despre întâlnirea dumneavoastră cu Ortodoxia.

Încă foarte devreme am fost interesat de Ortodoxie. De ce? Numai Dumnezeu ştie asta. Probabil că a a avut de-a face cu faptul că tatăl meu, preot al Bisericii Lutherane, a fost membru al unei Frăţii care făcea eforturi pentru înnoirea şi trăirea vieţii cultice şi sacramentale în Biserica Lutherană din acea vreme. Îmi amintesc că în acea perioadă, eu, un tânăr de 12 ani mi-am întrebat tatăl ce este Ortodoxia. Asta înseamnă că exista un interes. Când deja eram student la Teologie la Universitatea din Heidelberg, interesul pentru Ortodoxie s-a intensificat. Pe drumul către Universitate se găsea o biserică vechi-catolică, unde în fiecare duminică se celebra Liturghia ortodoxă. Odată am trecut pe acolo în timp ce se oficia Sfânta Liturghie. De la acea dată am mers adesea pentru a cunoaşte Liturghia ortodoxă şi pentru ca să mă rog. Un al doilea impuls l-am primit în timpul pregătirii unei lucrări de seminar. În timp ce adunam material pentru această lucrare în Biblioteca Institutului Ecumenic al Universităţii din Heidelberg, am deschis întâmplător cartea lui Igor Smolici „Viaţa şi învăţătura stareţilor” pe care am devorat-o cu entuziasm. De atunci sunt recunoscător pentru că prima mea întâlnire cu Ortodoxia a fost prin Sfânta Liturghie şi printr-o minunată carte despre stareţii ruşi şi nu prin manualele aride de Dogmatică sau prin Catehisme.

După un an m-am întors la Münster, unde locuiam împreună cu părinţii (şi unde întâmplător l-am cunoscut pe răposatul T.P.Koev, în anul 1968, cu care m-am împrietenit ). În Münster s-a deschis între timp un Institut de Cercetare a Bisericilor Răsăritene. Acolo mi-am început studiile doctorale de Istoria şi Teologia Bisericilor ortodoxe şi mi-am scris teza despre Predica în Biserica Ortodoxă Rusă în secolul XIX. În anul 1956 a fost fondat la Recklinghausen, la 70 de kilometri distanţă de Münster, un muzeu de icoane cu cea mai mare colecţie din Europa de Vest. Am mers acolo adesea. Până astăzi întreţin un contact strâns cu acest muzeu. Icoanele joacă un rol important în cercetarea mea ştiinţifică şi sunt, după părerea mea, un izvor important al teologiei ortodoxe.

Există o părere conform căreia teologia ortodoxă se găseşte încă în “robia babilonică”, sub influenţa teologiei vestice (catolice şi protestante). Există şi influenţe vestice pozitive asupra teologiei ortodoxe?

Da, există. După cum se ştie, protopopul George Florovski a apreciat foarte precis dezvoltarea Teologiei ortodoxe, şi în special a celei ruseşti, după Căderea Constantinopolului, şi în acest context a vorbit despre pseudo-morfoza teologiei ortodoxe. Însă credea că lupta pentru teologie a fost câștigată în final în Rusia, adică s-a constituit o teologie rusă independentă (despre teolgia din alte ţări Florenski nu a scris nimic). În ultimii ani am început să studiez opera Protopopului rus Pavel Svetlov şi am fost uimit de erudiţia sa, cunoştea foarte bine teologia Sfinţilor Părinţi, dar şi teologia vestică din vremea sa. Vorbește adesea despre izvoarele din care se inspiră și despre ceea ce consideră potrivit pentru a înlocui teologia de școală din secolele 18-19. Examinarea critică a teologiei apusene nu a dăunat niciodată Ortodoxiei, pornind de la presupunerea că teologii ortodocși nu și-au uitat rădăcinile care se găsesc în experiența liturgică și ascetică a Bisericii. În această privință se dovedește deosebit de folositoare influența „Noii teologii” franceze asupra școlii de teologie ortodoxă de la Paris. Același lucru se poate spune despre gândirea teologică a Mitropolitului Pergamului, Ioannis Zizioulas, care demonstrează în toate lucrările sale că este în stare să „le cerce pe toate și să țină ce este bun” (conf 2 Tes 5,21), asta și cu privire la cele ale Apusului.

Cum vedeți raportarea teologiei protestante la Ortodoxie, ca la o rezervație istorică și intelectuală sau ca la un izvor de inspirație?

Este deja bine atunci când oamenii cunosc mai bine gândirea celorlalți. Bineînțeles că asta nu este deajuns și nu se constituie încă într-o întâlnire veritabilă. O adevărată întâlnire te face sa te înțelegi pe tine mai bine și nu doar pe ceilalți. Spre exemplu teologii ruși și-au dat seama la începutul secolului 20, în dialogul cu Vechii catolici, că conceptul „transsubstanțiere” este străin tradiției Părinților Bisericii. Pe de altă parte eu nu cunosc nici măcar un singur teolog protestant care s-a ocupat onest cu viața și învățătura Bisericii Ortodoxe, a cărui mod de gândire să nu se fi schimbat până la un anumit punct prin studiul ortodoxiei. Din păcate nu este suficient pentru îndreptarea protestantismului.

S-a schimbat ceva de când a apărut cartea dumneavoastră? Ce puteți spune despre relația cu teologia ortodoxă de astăzi?

Convingerea că teologia ortodoxă este teologia experienței eclesiale, pe care am studiat-o și pe care am expus-o în carte, nu s-a schimbat. Am continuat să lucrez în domeniul teologiei ortodoxe preocupându-mă îndeaproape de soteriologie și de învățătura despre kenoză. Este important ca legătura mea interioară cu obiectul cercetării să fie strânsă, eu de curând am primit ortodoxia. Dar aceasta este o decizie foarte personală și rezultatul firesc al preocupării de o viață cu ortodoxia, fără să fie o rețetă pentru vindecarea problemelor interbisericești în context ecumenic.

Ce spuneți despre oamenii de la noi care după diferite căutări își înoiesc credința ortodoxă și caută experiențe religoase vii?

S-a întâmplat ca în Rusia la începutul secolului 20 ca unii oamenii care au căzut de la credință să se întoarcă la Biserică după un anume timp. „Dar această întoarcere la Biserică” spune părintele George Florovski, „a fost foarte adesea amestecată cu o mișcare a poporului… „Credința cărbunarilor” sau a bătrânelor dădace ori a bigoților analfabeți este considerată model sau etalon.” Eu am spus în cartea mea că „noua teologie ortodoxă este îndreptată împotriva unui intelectualism unilateral, dar nu împotriva intelectului ca atare. Cine vrea să vadă o înaltă cultură intelectuală să se uite la Sfinții Părinți ai secolului 4. De aceea rațiunea nu trebuie anihilată, ci trebuie închisă în inimă, ceea ce înseamnă că nu se poate despărți rațiunea de experiența eclesială. Doar astfel poate fi biruit un intelectualism rece și nu prin refuzul rațiunii.

În afară de asta este important să mai învățăm să luam „viața în Hristos” din Taina Euharistiei. Adesea se uită ceea ce a învățat Sfântul Ioan Hrisostom: „Există cazuri în care preotul nu se deosebește de cei pastoriți, cum se întâmplă cu împărtășirea înfricosătoarelor taine. Cu toții vom fi la fel prețuiți, vom deveni un trup și un sânge. Și rugăciunile de mulțumire (adică euharistice) sunt comune, pentru că nu preotul singur aduce mulțumire ci întregul popor. După ce preotul mai întâi a primit răspunsul poporul și confirmarea că sunt „vrednici și drepți”, începe mulțumirea. Și cât este de minunat că împreună cu preotul poporul aduce aceste cântări laolaltă cu heruvimii și cu puterile cerești.”

traducere din limba germană

Fragment din noile “Acte martirice”, sau despre puterea de a ierta

Am găsit o poveste uluitoare despre puterea de ierta, de a iubi şi de a mărturisi. Un fragment ce pare coborât din relatările aghiografice de demult. M-am grăbit să o traduc.
Murim cu multumire

Cele două tinere creştine îşi aşteptau execuţia în curtea închisorii chinezeşti. Un alt prizonier care a văzut întreaga scenă din celula sa spunea despre feţele lor că erau palide dar neinchipuit de frumoase şi de dulci şi totuşi nesfârşit de triste. Omeneşte erau pline de teamă. Dar Chiu-Chin-Hsiu şi Ho-Hsiu-Tzu au hotărât să se supună morţii fără a renunţa la credinţă.

Flancat de paznici apostaţi, călăul a venit ţinând un revolver în mână. Era pastorul lor! Fusese condamnat la moarte împreună cu cele doua fete. Dar, la fel ca de multe ori in istoria Bisericii, prigonitorii l-au ispitit. I-au promis că îl eliberează dacă le împuşcă pe fete.  Şi a acceptat.

Fetele şi-au soptit una alteia la ureche, după care s-au plecat pline de respect înaintea pastorului. Una dintre ele a zis: “Inainte să ne împuşti vrem să îţi mulţumim din inimă pentru ceea ce ai însemnat pentru noi. Ne-ai botezat, ne-ai învăţat căile vieţii veşnice, ne-ai dat Sfânta Imărtăşanie cu aceeaşi mână cu care acum ţii pistolul.”

“Ne-ai invăţat de asemenea că uneori creştinii sunt slabi şi fac păcate îngrozitoare, dar ei pot fi iarăşi iertaţi. Când vei regreta ceea ce esti pe cale sa săvârşeşti cu noi, nu deznădăjdui asemenea lui Iuda, ci pocăieste-te asemenea lui Petru. Dumnezeu să te binecuvânteze şi aminteşte-ţi că murim fără a cârti din cauza căderii tale.

Fie ca Domnul să răsplătească tot binele pe care l-ai facut nouă. Murim cu mulţumire.”

S-au înclinat din nou. Inima pastorului era împietrită. A împuşcat fetele. Dupa aceea a fost împuşcat de comunişti.

Talk, Jesus Freaks, Volume I, Martyrs, pp. 109-110.

Cartea cuvintelor bune de mâncat și războiul nevăzut.

Editura Deisis ne (re)propune un titlul și un subiect care se individualizează foarte limpede în peisajul teologic românesc, pentru că nu seamănă cu nimic altceva. E vorba de cartea unui evreu creștin , teolog (cu un doctorat la Princeton), poet și… psihanalist, Rubem A. Alves, Cartea cuvintelor bune de mâncat sau Bucătăria ca o parabolă teologică,(ediția a II-a, Sibiu 2007). O „introducere poetico-simbolică în creștinism sau o teopoetică fundamentală ca introducere autentică în religia creștină”, după cum o numește diac. Ioan I. Ică jr. în prefață (lămuritoare, în stilu-i caracteristic) intitulată Un Steinhardt brazilian și o introducere în teopoetica creștinismului.

Teopoetica este o ramură neconvențională a teologiei, aproape necunoscută la noi, deși s-a dezvoltat încă de prin anii ’60. Această direcție teologică sugerează că în locul unei încercări de a dezvolta o teorie științifică despre Dumnezeu ca în teologia sistematică, teologii ar trebui să îl descopere pe Dumnezeu prin poezie și ficțiune, sau să interpreteze realitatea ca și cum ar fi simbolul unui mai mare adevăr. Acesta este curentul în care se încadrează Alves, însă lucrarea lui, purtând titlul original The Poet, the Warrior, the Prophet, este mult mai suculentă și mai viguroasă decât poate sugera definiția, deloc poetică a teopoeticii. Despre aceste eseuri, părintele Ioan Ică jr. afirmă în prefață că ele alcătuiesc „o opțiune consecvent asumată și explicit întemeiată pe imagine, simbol și concret, polemic îndreptată împotriva ideii, conceptului și abstracțiunii”, iar puțin mai încolo ni se arată că pledoaria sa este „în favoarea misterului și a întunericului [...] opus demersului intelectualist axat pe idealul iluminist raționalist, al elucidării suprafeței solare a lucrurilor, prin reducția lor la limbajul raționalist abstract și univoc al ideilor și conceptelor, propriu științelor, politicii și filosofiei” (p.7) Renunțând treptat la poezie, mister și întuneric revelator, lumea care i-a alungat din ea pe mistici, a ajuns să promoveze o educație care „se limitează la idei și informații superficiale, la un dresaj utilitar sau manipulare economică și politică, întreaga sferă a visului, dorinței, trupului supraviețuind marginal în povești, creații artistice, în magia și mistica religiilor desfigurate prin ideologizare, reprimate ori reduse la statutul de scheme culturale sau stindarde de raliere indentitară a unor colectivități intrate în derivă.” (p. 9) Alves încearcă în demersul său o recuperare a omului intergral. Pledoaria sa pentru un creștinism simbolic și poetic poate deschide drumul, către „o Ortodoxie a profunzimilor, o Ortodoxie sacramentală, mistică și poetică, care a fost, este și va fi întotdeauna „firea adevărată” a omului” ne spune părintele Ioan Ică jr, preluând o sintagmă consacrată a părintelui Rafail Noica.

Lucrarea lui Alves este structurată în opt capitole: Dezvățare; Tăcere; Cuvinte și trup; Ce s-a întâmplat cu adevărat; Cuvinte bune de mâncat; Poezie și magie; Frumusețe și politică; Cuvântul Profetului. Oricare dintre capitole este independent și totuși legat de celelalte, caracterizându-se fiecare prin imposibilitatea de a fi rezumat, povestit. Parafrazându-l pe Alves am putea spune că lectura ar trebui să te facă să auzi cuvântul nerostit care se ascunde în spatele altor mii de cuvinte. Dintre capitolele enumerate mă voi opri doar asupra ultimului. Tema predilectă: frumusețea. O frumusețe nostalgică, întotdeauna amestecată cu tristețe. Frumusețea aceasta, răspunsul lumii la întrebarea privirilor noastre (Augustin). „Universalitatea lui Dumnezeu se revelează în concretețea frumuseții” (208), universul însuși nefiind decât o oglindire a frumuseții divine (203). Alături de frumusețe, ultimul capitol are ca motiv central grădina, „scopul a tot ceea ce facem, de la joacă până la politică, e regăsirea grădinii pierdute.” (209). Și din nou despre tragismul frumuseții: „Din nunta dintre Viață și Moarte se naște frumusețea. De aceea, ea este întotdeauna amestecată cu un strop de tristețe” (212). Acesta este tărâmul în care „poetul își cântă cântecul său viilor. Dar când îl cântă morților atunci el devine profet.” (216) Cuvintele sale sunt rugăciuni. „Profetul nu are știință…Nu cunoaște teo-logie” (222), dar cuvintele lui au capacitatea de a chema Vântul și a învia morții, ca în viziunea profetului Isaia. Acesta este Cuvântul Profetului-poet din Cartea cuvintelor bune de mâncat.

Călătoria de-a lungul și de-a latul acestei cărți (arhitectura volumului îți creează senzația că dincolo de lectură, pacurgerea lui este o călătorie spre adâncuri tainice și tenebroase) mi-a lăsat în suflet o mare nedumerire. Ce este imaginație pe care o suscită și o promovează Alves? Ce este ficțiunea pe care teopoetica o ridica la rangul de metodă alături de poezie? Întrebări care se nasc mai ales datorită cenzurii pe care Părinții ascetici ai Bisericii au instituit-o imaginației.

Sfântul Ignatie Briancianinov mai cu seamă pledează pentru un control atent al mișcărilor imaginației. Pe tărâm duhovnicesc „părerea”, închipuirea poate aduce grave înșelări, mai cu seamă dacă omul consideră că stările generate prin fantezie „iau naștere prin lucrarea harului dumnezeiesc”, iar că „simțirile pe care le stârnește imaginația sunt simțiri venite prin har”. Imaginația are dar, capacitatea de a alcătui părute stări duhovnicești, urmând ca apoi pe temelia lor să se zidească o înțelegere mincinoasă despre sine și despre nevoința creștină. Fantezia și minciuna par a fi indisolubil legate, iar alături de minciună pășim pe tărâmul „făcătorului de iluzii”, cel „mincinos și tată al minciunii” (In 8, 44). Prin imaginație ieșim din realitatea pe care încercăm, subiectiv și consolator, să o remodelăm. Lipsa experienței depline a lui Dumnezeu conduce la nevoia suplinirii ei prin intelecție și fantezie. În felul acesta, clar-obscurul devine beznă, umbra ajunge înspăimântătoare, iar cărările nu mai duc spre tihna vreunei case, ci se adâncesc în „întunericul cel mai din afară”.

Lectura câtorva texte ascetice e lămuritoare în privința pericolului pe care îl reprezintă imaginația pentru viața duhovnicească (Gheron Iosif Isihastul recomandă chiar măsuri fizice dure care să reducă atacurile ispitelor venite prin imaginație, locul prin care pătrunde rătăcirea, țința practicanților rugăciunii inimii fiind mintea eliberată de imaginație). Imaginația este însă ambivalentă. Alături de această conotație negativă, imaginația mai poate avea, în anumite condiții, și o sensibilă dimensiune profetică ce ilustrează tensiunea daimonică, creatoare dinlăuntrul omului. Fără să se opună realității, imaginatia o poate depăsi. Împreună, poezia și imaginația, pot intui și contura nevăzutul. Aici apare rolul resturator al teopoeticii, care poate elibera teologia din captivitatea universitară unde s-a exilat înregimentându-se în rândul disciplinelor științifice. Poezia poate surprinde șoapta Duhului (sau, cum ar spune Alves, se poate lăsa purtată de Vânt), și poate exprima sensuri străine conceptelor.

Pe câmpul de bătălie al războiului nevăzut însă nu se pune pune problema alegerii dintre teologia științifică și teopoetică. Acolo unde miza este viața veșnică sau nesfârșita petrecere în singurătatea „gheenei focului” riscul înșelării cântărește mult mai greu. Iar smerita ascultare rămâne reper.

Unitatea şi unicitatea Bisericii. Iustin Popovici

La fel cum Persoana Dumnezeului-om, Hristos, este una şi unică, în acelaşi fel Biserica a fost întemeiată de El, în El şi pe El, ca una şi unică. Unitatea Bisericii decurge în mod necesar din unitatea Persoanei lui Iisus Hristos, Dumnezeul-om. Biserica, Trupul unic şi unitar al Dumnezeului-om în întreaga lume, nu poate fi împărţită după legile acestei lumi. Orice împărţire înseamnă moarte. În întregime în Dumnezeul-om, Biserica este înainte de toate un organism divino-uman, şi apoi o organizaţie divino-umană. Totul în Biserică este divino-uman: viaţa, credinţa şi dragostea, Botezul şi Euharistia, la fel ca toate Sfintele sale Taine, şi sfintele virtuţi, sfânta învăţătură, sfânta sa viaţă, sfânta sa nemurire cu întreaga sa sfântă eternitate şi sfântă toată structura sa sfântă. Da, da, da: totul în Biserică este o realitate divino-umană, una şi indivizibilă: hristificarea şi sfinţirea, la fel ca şi îndumnezeirea şi transfigurarea, treimizarea şi mântuirea. În ea totul este astfel legat încât formează o unitate organică binecuvântată, într-un trup unic, divino-uman, având un singur cap, şi acesta este Dumnezeul-om, Domnul Iisus Hristos. În acest timp persoanele umane rămân întru totul libere, unite fiind de harul unic al Duhului Sfânt, prin Sfintele Taine şi prin sfintele virtuţi într-o unitate organică, toţi membrii Bisericii constituind un singur trup şi mărturisind aceeaşi credinţă, care îi uneşte între ei, şi împreună cu Domnul Iisus Hristos.

Sub inspiraţie divină, Apostolii hristofori vestesc evanghelia (la bonne nouvelle) unităţii şi unicităţii Bisericii, întemeiată pe unitatea şi unicitatea Fondatorului său – Dumnezeu-omul, Iisus Hristos, şi Persoana sa divino-umană: „căci nimeni nu poate pune o altă temelia decât cea care a fost deja pusă şi care este Iisus Hristos”.

Prin puterea nostalgiei şi dragostei lor pentru Hristos, Sfintele Taine şi sfintele virtuţi unesc cu Domnul Hristos pe toţi membrii Bisericii din toate popoarele şi din toate timpurile, într-o asemenea manieră încât devin totul în Domnul Hristos (Ga 3,28; cf. Col 3, 11; 15) Unitatea credincioşilor începe printr-o Taină iniţială: este Taina sfântului Botez care creşte prin toate celelalte Sfinte Taine pentru a culmina în Sfânta Euharistie, care realizează unitatea perfectă a tuturor credincioşilor cu Domnul Hristos, la fel ca şi unitatea lor întreolaltă (I Co 10, 16-17; 12,12). Una peste tot după fiinţa sa divino-umană, Biserica este simultan multiplă după persoane. Ea este după chipul şi asemănarea preasfintei Treimi: Una în Treime şi Întreită în Unitate, şi aceasta datorită faptului că cea de-a doua persoană a preasfintei Treimi, Dumnezeu-Cuvântul devenit om, a făcut Biserica prin Sine după asemănarea Preasfintei Treimi. În mod real, Biserica Domnului Hristos, este prin har chipul şi asemănarea Preasfintei Treimi pe pământ, plină de puterea harului divin acordat în vederea treimizării şi îndumnezeirii. În Biserică se împlineşte rugăciunea arhierească a Mântuitorului: ca toţi să fie una precum Tu Părinte, eşti în Mine şi Eu în ei; ca ei să fie una în Noi, să fie una precum noi una suntem, Eu în Tine şi Tu în Mine, să fie desăvârşiţi întru unime (In 17, 21; 22; 23) Aşa cum este unitatea divino-umană a credinţei, aşa este şi unitatea divino-umană a Bisericii: ontologia credinţei este şi ontologia Bisericii. În tot şi peste tot ele depind una de cealaltă; în tot şi peste tot ele provin una, la fel ca şi cealaltă din Dumnezeul-om, în Dumnezeul-om şi după Dumnezeul-om.

Unitatea şi unicitatea credinţei divino-umane afirmă ca bază şi fundament unic al Bisericii pe Hristos. Dar în această credinţă, Dumnezeul-om, Domnul Iisus Hristos, reprezintă totul în toate, este cel care a unit pentru totdeauna, în sine însuşi ca Biserică cerul cu pământul, îngerii cu oamenii şi, ceea ce este cel mai important, pe Dumnezeu cu oamenii. Este istoric evident şi indubitabil că în Dumnezeul-om se află toate Sfintele Taine şi toate sfintele virtuţi ce realizează hristificarea, divino-umanizarea, îndumnezeirea, treimizarea noastră şi prin toate acestea mântuirea noastră. Credinţă ca virtute iniţială naşte toate celelalte sfinte virtuţi şi toate Sfintele Taine. Aceste virtuţi şi aceste Taine ne unesc cu Dumnezeirea cea întreit sfântă prin minunatul Dumnezeu-om, Dumnezeu Cuvântul întrupat. Pentru noi oamenii acolo se găseşte unitatea aici se găseşte unitatea perfectă, plenară, unitatea totală.

Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă adevărul divino-uman astfel: în Biserică, prin Pronia divină, toţi oamenii dobândesc o natură unică, şi o voinţă unică, uniţi fiind prin Duhul cu Dumnezeu şi întreolaltă (Răspunsuri către Thalasie, PG 90, 272 CD). Acest adevăr este întru totul viu, întru totul vizibil, întru totul dătător de viaţă şi veşnic în liturghia Bisericii Ortodoxe, în viaţa sa divino-umană, în har şi virtuţi. Nouă oamenilor, credinţa divino-umană a lui Hristos, ne dă tot ce este necesar fiinţei umane pentru viaţa veşnică în lumea lui Dumnezeu. Fără ea, existenţa umană nu este decât oroarea ororilor şi blestemul blestemelor. Doar prin credinţă ne găsim şi rămânem în Biserica Mântuitorului. Ea vine în întregime din Biserică şi se găseşte întreagă în Biserică. Una şi unică de sus şi până jos, transmisă sfinţilor o dată pentru totdeauna de Dumnezeul-om, Domnul Hristos, prin iconomia divino-umană a mântuirii, adică prin Biserica ortodoxă.

Ioan Casian afirmă astfel acest adevăr dumnezeiesc: „Fără îndoială că cel care nu păstrează credinţa Bisericii, se găseşte în afara mântuirii” (Despre întruparea Domnului, contra lu Nestorie, III, 14).

Urmând Sfinţilor Apostoli, toţi Sfinţii Părinţi şi Învăţători au mărturisit cu înţelepciunea heruvimilor şi fermitatea serafimilor unitatea şi unicitatea Bisericii Ortodoxe. Doar aşa poate fi înţeleasă hotărârea manifestată de Părinţii Bisericii în faţa oricăror separări sau căderi în afara Bisericii, şi comportamentul sever faţă de eretici şi schismatici. Din acest punct de vedere sfintele Sinoade Ecumenice şi sfintele sinoade locale sunt de o importanţă excepţională. Acestea toate învaţă, cu înţelepciunea lor în Hristos, că Biserica nu doar că este una, ea este unică. În Domnul Hristos nu pot fi mai multe trupuri, la fel nu pot exista mai multe Bisericii în El. În fiinţa sa divino-umană, Biserica este una şi unică la fel cum Dumnezeul-om, Hristos, este Unul şi Unic. Din acest motiv împărţirea, sciziunea Bisericii este ontologic imposibilă. Nu a existat niciodată o împărţire a Bisericii şi nici nu va fi, dar au fost şi vor fi căderi în afara Bisericii, asemenea unor mlădiţe sterpe, despărţite de tulpina divino-umană, veşnic vie care este Domnul Iisus Hristos. De singura şi unica Biserică indivizibilă, în diferite epoci s-au despărţit şi au căzut eretici şi schismatici care astfel au încetat să fie membri ai Bisericii şi componente ale trupului divino-uman. În acest fel au fost de la început despărţiţi gnosticii, apoi arienii, apoi pnevmatomahii, apoi monofiziţii, apoi iconoclaştii, apoi romano-catolicii, apoi protestanţii, apoi uniaţii, apoi… toţi ceilalţi membri ai legiunilor eretice şi schismatice.