Clujul, așa cum îl știu

De vreo două luni îmi lipsește Clujul, pentru că temporar studiez la Universitatea Friedrich Alexader din Erlangen, în Bavaria (sau în Franconia, dacă țin să fiu scrupulos). Tocmai de aceea un articol despre Cluj îl citesc cu mai multă plăcere (si nostalgie) decât înainte. Iar textul pe care tocmai îl citiți este reacția aproape viscerală la jignirea pe care mi-a adus-o acest articol din Cotidianul. De ceva vreme întreaga presă românească îmi pare aservită diverselor interese, mai greu sau mai ușor detectabile. Nu există minimă obiectivitate, căutarea adevărului în ziare e o iluzie. De eleganță și distincție nu mai vorbesc. Să revin însă la Cluj.

Clujul nu știu să fi aparținut vreodată cuiva, deci nici lui Boc, nici lui Apostu și nici lui Funar în vremea de glorie a băncilor tricolore. A  judeca un oraș prin prisma pieței lui de vechituri mi se pare inadevat. Nu contest, se poate. Însă piața de vechituri a Sibiului sau a Targu-Mureșului nu arată deloc mai bine. Le-am văzut. La fel cum acum ma plimb prin Flohmarkt-urile din Erlangen sau Nuernberg. Peste tot găsești lucruri de o splendidă inutilitate sau de o tristețe covârșitoare. În piețe de vechituri am văzut la vânzare papuci scâlciați ai soțului mort, clanțe desperecheate, ulcioare sparte și poze de la mare. Color. Spune asta ceva despre Cluj? Nu cred. Spune ceva despre România? Probabil. Spune că e o țară în care protecția socială nu e la nivelul Suediei (nu știu cine dintre redactorii de la Cotidianul sau dintre cititorii lui ar fi dispuși susțină din impozite un asemenea sistem de asistență). Ceea ce Oserul din Cluj spune e ca acolo sunt oameni saraci, din diferite motive, însă în nici un caz nu arată fața ofilită a unui burg decăzut, așa cum tendețions sugereaza articolul pomenit.

Despre polemică, gânduri pe marginea “Măsurii vremii”, un volum al lui Mircea Platon şi Gheorghe Fedorovici

Mircea Platon, se ştie de ceva vreme, scrie foarte bine. Este cred unul dintre cei mai talentaţi eseişti ai momentului. Şi mai ales un scriitor cu o ortodoxie autentică, echilibrată. Care a înţeles că echilibrul nu înseamnă niciodată media extremelor. După ce a publicat Ortodoxia pe litere, îndreptar de fundamentalism literar; Cine ne scrie istoria; A treia forţă (împreună cu Ovidiu Hurduzeu), propune în acest an un îndem la normalitate, o colecţie de eseuri şi (mai ales) texte polemice, aşezate alături de câteva texte ale lui Gheorghe Fedorovici.

În primul rând o observaţie formală: acest din urmă volum, deşi se bucură de o copertă elegantă (ca dealtfel multe dintre volumele publicate de editura Predania), este marcat de opţiunea ortografică personală a editorilor (apostrof în locul cratimei, sânt în loc de sunt, şi mai ales majusculă pentru naţiuni, creştinism şi adjectivele derivate din acestea). Ortografia aceasta, probabil o formă de protest la adresa celei reglementate de Academie, nu face decât să îngreuneze lectura celui obişnuit cu un anumit mod de a scrie cuvintele.

Privitor însă la conţinutul textelor din volum, simţămintele îmi sunt amestecate. Mărturisesc că dintre toate cărţile semnate de Mircea Platon, acesta din urmă m-a bucurat cel mai puţin. Nu din cauză că temele abordate ar fi fost neinteresante sau din pricina precarităţii scriiturii. Nici vorbă! Textele sunt la fel de bune ca totdeauna însă faptul că sunt într-o mult prea mare măsură polemice, creează ansamblului o atmosferă întunecoasă, apăsătoare, cu unele străfulgerări de lumină (bunăoară evocarea personalităţii bunicului său care în momentul în care trupele sovietice intrau în ţără „a înhămat caii la şareta primăriei şi a plecat în refugiu, căutând să scape de comunişti arhiva primăriei, istoria satului” p. 98). Personal nu înţeleg rostul unei asemenea polemici (şi zicând asta îmi înţeleg scăderea implicită, oricând susceptibilă criticii). Consider că puterea Adevărului se manifestă în afirmarea Lui constantă, fară ocolişuri şi fără jumătăţi de măsură (ceea ce găsim pe deplin la M. Platon). Polemica face să pălească Adevarul în detrimentul dreptăţii unuia sau a altuia, în funcţie de afinităţile spectatorilor. Ceea ce este însemnat glisează înspre derizoriu.

Mi se va reproşa că neg dialogul şi susţin monologurile afirmative paralele. Dimpotrivă, cred că polemica nu este dialog, întrucât dialogul presupune comuniune, care în cazul polemicii dispare prea adesea. Şi mai ales presupune receptivitate şi înţelgere. Apoi, avem de-a face cu o meteahnă generalizată a polemiştilor autohtoni. Prea adesea se alunecă dinspre idee înspre emitent. Rezultă un soi de contraargumentaţie condimentată cu critică personală sau invers. Iar aceste atacuri produc rupturi care ulterior se depăşesc dificil.

Dincolo de polemica, pentru mine indigestă, volumul în discuţie are neîndoilnice avantaje de fond, dincolo de talentul eseistic al autorilor. Mircea Platon impresionează orice teolog „profesionist” onest prin justeţea înţelegerii credinţei dreptslăvitoare, care iradiază scrierile sale. Teologia îşi recapată viaţa. Inteligenţa se mişcă cu elegantă în perimetrul teologic, pentru a lumina înţelesuri adesea doar intuibile. Când spun asta mă gândesc în principal la Gânduri despre ortodoxul român, astăzi în lume: împotriva teologiei de debara (pp. 113-127) dar şi la continuarea Noi gânduri despre ortodoxul român în lume, astăzi: despre câteva lucruri pe care le putem face (pp. 136-157). Pledoaria pentru revenirea nu doar la normal, dar şi la firesc este, cred, după inima multora: „«păşunismul» îşi are valoarea lui pentru că ne reaminteşte ce înseamnă firea, căzută, desigur, dar nu mai puţin fire. «Păşunismul» ne aminteşte, într-o lume împânzită de propriile noastre creaţii, de lumea creaturilor lui Dumnezeu. Ne reaminteşte smerenia lucrurilor mici, la scară umană…Omul de acum funcţionează, dar nu mai lucrează, nu mai e în contact cu lucrurile, cu realitatea. Funcţionează în propria lui realitate. Diminuarea realităţii duce la diminuarea naturii umane. Lucrând în lume din ce în ce mai puţin, pierdem contactul cu orizontul stării noastre creaturale.” Iar în lume lucrăm fiecare acolo unde ne găsim. Încercând pe măsura fiecăruia să împlinim datoriile creştinului în lume, care conform lui Mircea Platon sunt: „1. să ne păstrăm integritatea morală şi intelectuală; 2. să avem curajul să vorbim atunci când Hristos e hulit şi când Dumnezeu ne-o cere; 3. să lucrăm, să ne câştigăm şi să ne ducem existenţa cu Dumnezeu în minte, în suflet şi în trup.” Atari adevăruri trebuie afirmate constant, nepolemic, împăciutor, înţelegător, şi totuşi fără ezitări.

A doua parte a volumului cuprinde câteva texte ale lui Gheorghe Fedorovici (cel care dealtfel semnează şi Introducerea). Eseurile teologice sunt în acelaşi duh cu ale lui Mircea Platon, fiind scrise de pe poziţii ideatice apropiate. Nepolemice, au un plus faţă de textele din prima parte a cărţii, dar pierd teren la nivel stilistic faţă de condeiul (mai exersat) al lui Mircea Platon. Împreună însă, cei doi, sper că îşi vor face auzit „îndemnul la normalitate”.

Tudor Gheorghe şi nostalgiile cotidiene

Nu încape îndoială că sunt structural nostalgic. Şi mă bucur să citesc texte precum acest interviu cu Tudor Gheorghe.

Despre Ortodoxia americană. Dialog cu Hermann Middleton și Patrick Barnes (Interviu realizat la Radio Renașterea)

Care este situația convertiților din America. Într-o discuție anterioară acestui interviu spuneați că uneori se întalnește fenomenul migrației între confesiuni și religii. Vin la creștinism, trec prin diferite denominațiuni pentru ca apoi să meargă înspre religiile orientale.

H. M.: În SUA, unde cunosc cel mai bine situația, sunt foarte mulți oameni care îl caută pe Dumnezeu. Foarte mulți americani sunt înclinați religios și caută adevărul.  Acesta este unul dintre motivele care generează diverse mișcări între culte. Unii oameni nu sunt mulțumiți cu ceea ce găsesc, motiv pentru care pleacă spre un alt grup protestant sau își crează o grupare proprie, încercând să meargă mai la adând. Cât despre cei care găsesc Ortodoxia, în experiența mea cel puțin, cei mai mulți rămân ortodocși. În urmă cu câțiva ani am auzit că în America Ortodoxia se dezvolta mai mult decât oricare altă religie. Nu știu dacă acum este la fel dar bănuiesc că situația a rămas neschimbată. Unul dintre motive este căderea comunismului care a deschis accesul către cele mai mari țări ortodoxe, fiind ample mișcări între est și vest. Cei mai multi oameni din Statele Unite și din Vest în general nu au nici cea mai vagă idee despre ce este Ortodoxia. Cei mai mulți, dacă știu ceva despre Ortodoxie cred că este o formă exotică de romano-catolicism. Chiar oameni foarte educați sau teologi nu știu mare lucru despre ortodoxie. Este deci foarte multă igonoranță. Părintele Seraphim Rose observa în anii ‘70 că uneori pentru cei convertiți la Ortodoxie este o ispită foarte mare să o folosească drept cale spre altceva. Ei vin din medii eticiste, cu multe constrângeri morale impuse de diferite forme de protestantism sau de catolicism. Când găsesc libertatea din Ortodoxie, se simt eliberați dar nu stau să-i descopere adâncimea. Aceasta este una din problemele convertiților: după ce au descoperit credința trebuie să o adâncească și să o însușească personal, iar pentru asta este nevoie de o viață întreagă și poate că nici aceasta nu este de ajuns. E nevoie de mulți ani pentru a trece de la o credință intelectuală către una a inimii. Daca există persoane care părăsesc Ortodoxia după ce s-au convertit, cred că se întâmplă pentru că nu au descoperit ortodoxia inimii. Unul dintre motivele care determină asta este faptul că mulți convertiți ajung în parohii formate în cea mai mare parte din convertiți, uneori chiar și preoții sunt de curând convertiți. Aceștia fac tot ce pot, dar la rândul lor se găsesc pe calea de a descoperi Ortodoxia. Din experiența mea pot spune că dacă un preot convertit este conștient de propriile sale limite și permite credincioșilor săi să meargă la mănăstiri atunci aceștia pot spori duhovnicște și descoperi adevarat Ortodxie (preotul care m-a adus la Ortodoxie era unul foarte smerit și conștient de neajunsurile sale, și îngăduia credincioșilor să cerceteze părinți duhovnicești, să meargă la mănăstiri, și așa mai departe). Mi-aș dori ca cei care părăsesc Ortodoxia înainte de a o fi cunoscut cu adevărat, să fi intrat înainte în legătură cu formele sale cele mai tradiționale și sănătoase.

Patrick Barnes, spuneai că în Ortodoxie se găsește plinătatea harului. O problemă constă în faptul că adesea noi cei din interiorul ortodoxiei nu ne găsim la nivelul etic, moral al celor din afară. Avem totul, dar nu ne folosim de ceea ce avem. Aceleași probleme se regăsesc și la nivel instituțional. Cum poți explica acest decalaj.

P.B.: Aceasta este o întrebare foarte dificilă. În primul rând cred că dacă ne uităm în interiorul romano-catolicismului sau al protestantismului vom găsi aceleași probleme. Pacatul este păcat, și cu toții suntem supuși lui… iar eu în primul rând. Uneori, găsindu-te în interiorul a ceva și văzând toate neajunsurile sistemului în care suntem integrați, ne uitam în altă parte și totul pare perfect. Aceasta este însă o perspectivă distantă, exterioară. Există deci tentația de a face comparații înșelătoare. Totuși problema este bine pusă: dacă noi suntem posesorii harului divin, dacă Biserica este unicul depozitar al acestui har, atunci de ce așa de mulți creștini ortodocși nu trăiesc la nivelul voturilor depuse la botez. Activarea harului acesta primit ne dă posibilitatea de a deveni dumnezeu după har. Ceea ce putem compara fară să fim înșelați sunt oamenii care au lucrat cu harul primit, sfinții Bisericii. Ne uităm la ei și, chiar în secolul XX, putem vedea foarte mulți pe care Dumnezeu i-a slăvit și ale căror moaște le cinstim. Marea lor sfințenie este evidentă. Aceștia sunt comori mari ale Bisericii. Nu am auzit de nimic similar în romano-catolicism sau în protestantism. Chiar dacă ne uităm la cei pe care biserica Romano-Catolică îi cinstește ca sfinți, o să o vedem de exemplu pe Sfânta Teresa. Recent s-a descoperit că avea mari îndoieli legate de credința sa în Dumnezeu, este deja acesta un lucru cunoscut. Nu vreau să arunc pietre în ea, m-am gândit doar că niciodată nu am putea găsi așa ceva între sfinții Bisericii adevărate: să se întrebe dacă Dumnezeu există, așa cum reiese din scrisorile și notele de jurnal ale Maicii Tereza. Cred că dacă ne uităm la sfinții de care este plină Biserica, vedem în ei modele pe care ceilalți nu le au în alte credințe creștine. Aceasta este o comparație care indică în mod real că harul lui Dumnezeu sălășluiește în mod plenar în Biserica Ortodoxă. Mulți sunt chemați, dar puțini aleși. Este foarte greu de atins pragul sfințeniei în această viață, dar modelele rămân valabile. Aceastea sunt câteva gândurii aleatorii. Hermann, tu ce crezi despre acest subiect?

H.M.: Voi încerca să dezvolt ceva mai mult gândul tău legat de privitul în afară. Paisie Aghioritul spunea despre cei care duc o viață aparent evlavioasă, care nu fumează, nu beau, nu vorbesc vulgar, dar, spunea el, că dacă acela nu are o inimă caldă și nu dă milostenie unui sărac pe care îl întâlnește, atunci acela ar trebuie să se îngrijoreze pentru starea sufletului său. În vreme ce cineva care poate că este bețiv, fumează, vorbește vulgar, nu merge la Biserica dar are dragoste pentru semeni, nu trebuie să ne îngrijorăm pentru sufletul aceluia

P.B.: este foarte greu să judecăm din exterior. Chiar adunci când vedem căderea cuiva, nu vedem că poate acesta se pocăiește adânc în taină. Îmi amintesc de ceva spus de ava Dorotei al Gazei: nu trebuie să spunem despre un om că este mincinos. Putem spune că omul acela minte, deoarece fapta este vizibilă dar să spui despre un om că este mincinos înseamnă să îl consideri a fi mereu mincinos. Asta înseamnă deja să îți judeci aproapele.

Trebuie să distingi între păcat și păcătos, în faptă și făptuitor. Dacă tot a fost vorba despre acești sfinți, profit să vă întreb ce personalități duhovnicești au existat în America?

H.M: Primul dintre sfinții Americii a fost Sf. Gherman de Alaska, patronul meu spiritual. Acesta a fost un călugăr venit la sfârșitul secolui XVIII de la Valaam, o mănăsire rusească de nord de Sankt Petersburg.  Acesta a avut o perioadă același duhovnic cu Sfântul Serafim de Sarov, avva Nazarie de la Valaam.  Cred că patriarhul Moscovei și a întregii Rusii a cerut mănăstirii un grup de călugări care să meargă în Alaska pentru a face misiune. Sfântul Herman care era în acea perioadă un simplu călugăr, a fost ales să facă parte din misiunea care urma să plece în Alaska. Drumul de acolo și până în Alaska a durat un an și jumătate sau poate chiar doi. În Alaska a dus o viață ascetică foarte aspră, ca eremit. Este un foarte mare făcător de minuni, oameni din întreaga lume au evlavie față de el în zilele noastre. Sfântul Inochentie a venit după el, la începutul secolului XIX. Și acesta a fost un mare sfânt și un misionar. Sfântul Herman a fost misionar mai mult prin exemplul său personal, oferind Americii perspectiva unei vieți ascetice, eremite. Sfântul Inochentie a fost mai mult un episcop misionar care a muncit și a călătorit sute de mii de kilometri pe jos pentru a predica populației aleutine din Alaska, cuvântul lui Dumnezeu. A fost apoi Sfântul Petru Aleutinul, un convertit la Ortodoxie prin intermediul misiunii celor de la Valaam. Sfântul Petru a fost un martir, dar este destul de controversată povestea martiriului său, deoarece nu este cunoscut exact motivul pentru care a fost martirizat și de către cine. Se știe că a fost martirizat pentru credința în Hristos și pentru Ortodoxie. Sfântul Iuvenalie a fost un alt călugăr martirizat. Mai sunt și alți sfinți care au venit în America pentru a face misiune. Mai aproape de noi se găsește cuviosul Serafim Rose și părintele său duhovnicesc sfântul Ioan Maximovici, care făcea parte din Biserică Ortodoxă Rusă dinafara granițelor Rusiei și care a slujit la Schanghai, la Paris și apoi către sfîrșitul vieții sale la San Francisco.  Trupul său este îngropat în catedrala din San Francisco si este cinstit în întreaga lume. Cam aceasta este situația, până aproape de noi, când cuviosul Efrem de la mănăstirea athonită Philoteou a venit în SUA (la sfârșitul anilor 80). Acesta pe când se găsea la mănăstirea Philoteu a avut un vis, în care a văzut harta Statelor unite din care creștea niște plăntuțe mici. A igonorat acest vis de cîteva ori dar în cele din urmă a simțit că Dumnezeu îl cheamă în America. Acest eveniement este neobișnuit deoarece bătrânul Efrem este un om foarte simplu care a mers la mănăsire la vârsta de 16 ani, sau poate chiar mai repede, devenind fiu duhovnicesc al bătrânului Iosif Isihastul. Nu avea deci ambiții mari și nu exista nici un motiv pentru care să meargă în America. Avea mănăstirea sa și toată liniștea de care avea nevoie ca monah. A venit așadar în America și în mai puțin de 20 de ani, a început construcția a aproximativ 20 de mănăstiri, cam una în fiecare an.

P.B.: Monahismul american avea nevoie de o infuzie de autenticitate. Nu spun că tot ce era înainte era rău, atât doar că monahismul american avea nevoie de un exemplu cum este cel al bătrânului Efrem. Exemplul său este folositor și pentru laici și clericii care merg la aceste mănăstiri și care poate nu au văzut niciodată în viața lor centre monahale autentice. Astfel de întâlniri schimbă oamenii. Vezi preoți care încep să fie mai tradiționaliști. Duc cu ei acasă mici comori de spiritualitate. Vreau să mai pomenesc pe cinveva care cred că va fi canonizat de Biserica sîrbă. În 2007 moaștele unui misionar sârb în America, părintele Sebastian au fost aduse din Serbia și așezate într-una din Bisericile pe care le-a construit pe coasta de Vest. Toată lumea îl cinstea ca pe un sfânt. Viața lui a fost scrisă și publicată de curând de mănăsirea Sfântul Herman de Alaska, din Platyna, acolo unde a trăit cuviosul Seraphim Rose.  Acesta este un alt sfânt de pe pământul american, despre care și eu trebuie să învăț mai mult pentru că știu destul de puține lucruri.

H.M.: Una dintre personalitățile duhovnicești ale SUA este părintele Gheorghe Calciu, care de curând a trecut la Domnul, a slujit lângă Washington, părintele Roman Braga, care încă mai trăiește și slujește ca duhovnic la o mănăstire de maici românească din Michigan. Sfântul Nicolae Velimirovici cred ca a trecut la Domnul în Chicago.