Imi plac dimineţile, îmi plac dimineţile reci în care aerul miroase a frig, a proaspăt şi pe străzi nu se mai găsesc decât puţini (în literatura pe care o citeam cândva ar fi scris niscai, un cuvânt ce are o sonoritate interesantă, dar care îmi este aşa de străin, aproape necunoscut, şi parcă are ceva de putregai în el) … Aşadar, îmi plac dimineţile pustii în care pe străzi nu se mai găsesc decât puţini cheflii întârziaţi, preocupaţi să urineze discret pe lângă pereţi sau să vomite în plină stradă. Altfel străzile sunt goale, liniştite…o linişte care nu se poate distinge dacă e liniştea din care se naşte ceva, sau liniştea în care ceva moare…un aer de început care prea puţin se distinge de sfârşitul pe care îl are deja în sine acesta dimineaţă pustie, o dimineaţă din care se naste o zi deja moartă. O linişte în care mă găsesc pe mine, cu rucsacul în spate îndreptându-mă spre casă, pentru înmormântarea bunicului meu. In liniştea şi frigul unei dimineţi am avut primul meu contact cu moartea. Am sesizat încă de atunci, în acea dimineaţă pustie, goliciunea, inconsistenţa morţii. Tot de atunci nu am făcut nici un progres în a o cunoaşte, cu toate că mă confrunt cu ea mereu la nivel mental. Am înţeles doar că moartea nu este una din categoriile minţii mele, nu pot gândi în limitele ei cu toate că sunt condiţionat de ea.
Dimineţi pustii, străzi reci…ca cea de acum, atâta doar că astăzi fulguie obraznic. Vântul îmi muşcă lobii urechilor care se iţesc pe sub marginile căciulii îndesate pe cap. Fulgii se aşează pe lentilele ochelarilor şi orice încercare de a-i alunga mă afundă mai tare în ceaţă. Păşesc cu un sentimente de eliberare, sunt doar eu. Eliberarea este dată nu doar de singuratate, ci şi pentru că mă simt un pic vagabond, lipsit de orice legături cu cei din jur, condiţionat doar de moarte şi de fermuarele rucsacului meu care ar putea ceda în orice moment. Reveria mea de dimineaţă se pare ca m-a făcut să pierd mai multă vreme decât am presupus şi sunt nevoit sa iau un taxi ca să ajung la gară, dacă nu voi rămâne doar cu bucuria unei dimineţi şi nu voi putea să evadez din acest oraş în care îmi duc una din vieţi (da! am mai multe care se scurg concomitent, şi chiar dacă au început în momente diferite, vor sfârşi toate deodată). In dimineaţa asta luminile colorate ale taxi-urilor au raze care fuzioneaza cu restul decorului ceţos (nu este nimic suprarealist, ninge şi mi-am data jos ochelarii). Singura maşină care mă atrage este o dacie ponosita (cuvântul asta imi pare mai potrivit pentru haine decât pentru fierărai). Până şi şoferul este surprins de ce am ales maşina lui. Cred ca este din cauza felului în care gândesc în ultima vreme, aproape socialist, sau poate că reuşesc să empatizez mai mult decât înainte? Nu ştiu, dar imi este greu să văd în jurul meu oameni suferinzi. Bariera creată, artificial sau nu , între mine şi ceilalţi de mizantropie cade mereu în faţa suferinţei. Omul apare gol, adica real, cu minimum de măşti abia în clipele în care suferă. Suferinţa are efectul pe care nici cele mai asidue eforturi conştiente nu reuşesc să îl aibă, îl dezbracă pe om de măşti şi uneori chiar de iluzii. Totul poartă mască, iar în această maşină în care mă încearcă o vagă spaimă că s-ar putea defecta, îmi pare că mi se descoperă faţa lumii nefardata. Are riduri adânci care pornesc dinspre ochi (cel stâng, deoarece pe cel drept nu îl mai are, acolo luceste doar o luminiţă fosforescentă de un verde pal). Faţa aceasta are portiuni uscate, atât de uscate încât se desprinde pe alocuri ca niste solzi. In rest sunt doar răni puiroind dizgraţios. In gară lumea are din nou mască, farduri… Imi place cum arată trenurile cu zăpadă ingheţată pe ţevăraia din pântecele vagoanelor şi regret ca nu am aparatul de fotografiat cu mine. Am un puternic sentiment de artificialitate, mai ales din cauza luminilor fluorescente din sala centrală a gării. Totul înţepeneşte în acestă lumină, şi contrasteaza enervant cu sentimentul de tranzitoriu pe care în mod firesc ţi-l dă orice gara. Bagaje, pungi şi un aer impregnat cu miros de motorină imi incită nările. Simt în acel miros adunate toate călătoriile pe care le-am facut sau chiar pe care le voi face cu trenul, simt departele, libertatea…mă simt vagabond. Am o admiraţie aparte pentru cei care reuşesc să depăşească, fără de nici o mustrare, legaturile care-i ţin între oameni. Inca o iluzie alături de celelate, sau poate doar un exponat în muzeul meu de nostalgii.
Ajuns în tren încerc să găsesc un compartiment în care să stau cât mai departe de lume. Sunt dezamăgit că cel în care trebuia sa stau eu este plin de oameni, faţă de care instantaneu am o reactie de aversiune. Incerc sa evit aglomeratia şi mă mut într-un compartiment mai în spate. Unul complet gol. Mă instalez cât mai comod şi cât mai sigur. Imi pun haina şi rucsacul sub cap, şi astfel instalat îmi las gândurile să alerge în voie. Ma delectez cu o baie de memorie. Este modul cel mai facil prin care pot să evadez din real. Gust trecutul subiectiv îl găsesc de fiecare dată savuros, cu arome mereu diferite. Singuratea mi se pare, dacă nu plăcută, atunci, în mod cert, mai suportabila decat sporovaiala unor fiinţe din acelaşi regn cu mine. Revenirea în real o fac însă din cauza unei mâini care intra in compartimentul meu pentru a verifica temperatura. Mana este urmata repede (pe cat permite usa hodorogita si varsta inaintata a posesorului) de un batran in varsta de 76 de ani, dupa cum aveam sa aflu mai tarziu. Ma izbeste un miros greu de tutun si de alcool. Raman nemiscat, nu am nici un motiv sa reactionez in vreun fel, desi simt ca imi este invadat spatiul personal. Primele cuvinte, care exprimau suprinderea ca in compartimentul meu este mai cald decat in al lui, sunt greu de fixat grafic, deoarece aveau un accent incert ce aducea in spre graiul moldovenilor. Deja imi facem griji ca va trebui sa imi impart spatiu cu acela care nu se anunta a fi o companie din cele mai placute. Încerc sa îmi calmez mizantropia, este totuşi un om, iar spaţiul în care mă găsesc nu este deloc un bun al meu…Toate argumentele sunt în favoarea omului care deja îşi aduce tot calabalâcul (pungi de plastic, sacoşe, geamantane…) Spaima mea a crescut în clipa în care am vazut că omul nu este singur, şi mai mult…după ce primii doi sunt deja instalaţi apare şi un al treilea care, după tot ritualul aşezării pungilor prin compartiment se aşează lângă mine. Trei vârstnici cu haine vechi, ponosite (de data asta se potriveşte bine cuvântul, chiar aşa erau hainele acelea, ponosite). Primul dintre ei purta o căciula nouă, astrahan, care constrasta violent cu restul hainelor care suportasera trecerea a multor ani, cojoc, pantofi din muşama. Unul dintre ei părea să fi fost oarecând un barbat deosebit de puternic, avea o constituţie masivă şi purta o pereche de pantaloni groşi, de o culoare ce aducea a maro, foarte strânşi pe picior. Omul acesta avea mişcările greoaie, trupul care fusese oarecând agil, acum nu mai era decât o epavă şi nu îşi mai servea purtătorul cum se cuvine.
Cel mai mult mi-a atras atenţia unul dintre cei trei, un tip înalt şi slab peste măsura. Pielea maronie era împunsă pe alocuri de osatura sa proeminentă. Surpriza cea mare pentru mine a fost sa constat că cei trei erau fraţi: 79, 78 şi 76 de ani, acestea erau vârstele celor cu care aveam să împart compartimentul de tren pentru urmatoarele ore bune. M-am ghemuit în colţul meu decis să tac temeinic, aşezat, în tot timpul pe care îl mai aveam de petrecut în tren. Eram furios pentru că îmi invadaseră compartimentul fără să mă întrebe nimic, şi nici măcar acum nu se osteneau să imi zică ceva, de parcă nu aş fi existat. La un moment dat insă am fost invadat de un miros de cafea care pornea dintr-un PET de un jumatate de litru…am fost invitat sa gust cafeaua aceea care insă nu ma tenta defel. Ma miram mereu de mutra vulgara a mezinului, a celui care invadase primul în compartimentul meu. In schimb bătrânul filiform, care sta in fata mea, imi starnea interesul, aş fi vrut sa intru in vorbă cu el, dar fratele mai mic care sta pe bancheta langă el ma dezgusta, in timp ce imi era indiferent cel de langa mine. Am ramas mai departe în aştepare. Starea imi parea relativ agreabila deşi batrânii mei (am parca deja o oarecare posesie asupra lor) îşi pierdusera acuitatea auzului de multa vreme si vorbeau deosebit de tare despre lucruri care s-au petrecut in urma cu zeci de ani dar care pentru ei sunt mereuu proaspete …Tinere, tu nu ai prins razboiul, asa-i ?... Aici insa povestea mea se opreste. A trecut deja un an de la acea calatorie cu trenul şi detaliile pălesc din ce in ce mai mult in mintea mea pentru a le mai putea reda…Nu am prins razboiul dar am prins obositor de multe razboaie !
