Testamentul Grupului de rezistenţă anticomunistă carpatin-făgărăşan

   Niciodată nu am înţeles prea bine naţionalismul şi nu am vibrat la discursul sforăitor şi prea adesea demagogic şi ideologizat despre dragostea de ţară. Nu am înţeles, şi nici acum nu mă pot lăuda cu asta, care este rolul pe care neamul îl are în iconomia mântuirii noastre. Cel mai mult  a vibrat în mine mândria naţională cand am mâncat mămăligă cu brânză şi când mi-am amintit de discursul lui Avram Iancu (“No, merem?…No, haida-hai!”…). Şi apoi am aflat de temniţele comuniste, de ce s-a întâmplat la Piteşti, Gherla, Aiud şi în restul “arhipelagului”. M-am cutremurat, am încercat să înţeleg, dar suferinţa nu este cuantificabilă şi nici conceptualizabilă. Despre Piteşti am scris cu reală durere, cutremurat în încercarea de a le fi alături prin experienţa dată de lectură. Nu ştiu nici astăzi prea bine ce este neamul şi nu înţeleg iubirea acelora faţă de neam, dar mă uimesc. Testamentul celor care, în bună măsură, şi-au vărsat sângele în munţi luptând împotriva urgiei comuniste vrând să fie liberi în ţară lor, este un motiv continuu de încântare, uimire, mirări şi tristeţi. Mai ales tristeţi. Astfel de oameni merită tot respectul şi veneraţia noastră chiar nefiind de acord întru totul cu ei şi chiar neînţelegându-le jertfa.

Testament

Alcătuit de Grupul Carpatin-Făgărăşan în primăvara anului 1954, în muntele Buzdugan (ciorna acestui testament a fost găsită de Securitate la profesorul Remus Budac)

Pe potecile munţilor, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri şi gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri, izvorâte şi călite în dragoste pentru neamul nostru.

Şi aşa am înţeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori şi luceferi, într-o ploaie de stele, şi care izvorăşte din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeaşi dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare.

Şi-n această dâră de foc, din urma şi dinaintea noastră, noi, câţiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră.

Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră fiinţă pământeană: libertatea noastră, tinereţea noastră, renunţările la o viaţă tihnită. Şi de candela ce-am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăşi viaţa noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiţii deşarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni.

Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale, de pofta de îmbogăţire în viitor. Nici unul din noi nu avem averi de apărat, nici interese de clasă. Niciodată, nici noi, nici părinţii noştri, nu am exploatat munca şi viaţa nimănui. Din contră, suntem din rândul acelor care în viaţă au cunoscut mai mult foamea şi lipsurile, decât tihna şi belşugul.

Ceea ce ne-a mânat aici, a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învăţat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei. EXIŞTI ÎN MĂSURA ÎN CARE IUBEŞTI; ŞI TE ÎNALŢI ÎN MĂSURA ÎN CARE TE JERTFEŞTI PENTRU ACEASTĂ IUBIRE.

Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înţelegem şi să-l studiem în virtutea nu ştiu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nici o mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei. În inima şi mintea noastră, n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi ai durerilor şi bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră.

Noi nu admirăm şi nu lăudăm în cuvinte deşarte pe Ştefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălţăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oşteanului care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Şi ne plecăm spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece. Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulţumire ale lui Ştefan. Întindem o mână de frate peste veacuri, apărătorilor Sarmizegetusei, arcaşului lui Ştefan, oşteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor şi moţilor lui Horea şi Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român de totdeauna, focul sfânt şi cald al familiei româneşti.

În aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea, merită să le jertfeşti. Ne-am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda şi, nu odată, otrăviţi cu roadele amare ale josniciei omeneşti, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri şi din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor şi-au dat viaţa pentru acest neam. Iar voi dragi camarazi căzuţi din rânduri, ne-aţi legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieşim decât biruitori sau morţi.

Şi mai ales am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege, drama de pe Golgota. Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească.

Grupul carpatin-făgărăşan, muntele Buzduganu, Săptămâna Mare, anul 1954.

 

Plângere pentru Piteşti

Nu ştiu cu ce-i ajută pe cei care au suferit faptul că ei sunt încă în memoria noastră (deşi durerea sufletului celui care citeşte poate fi o rugăciune pentru ei), dar Piteşti-ul poate fi o lecţie care să ne facă să plângem şi să ne bucurăm în acelaşi timp. Să plângem, pentru că Piteşti-ul a însemnat drama atâtor oameni, să ne bucurăm pentru că aşa cum primele secole au fost sfinţite de sângele martirilor, aşa pardoseala soioasă a închisorilor a fost sfinţită cu sângele noilor martiri.

Consider că demonismul poate fi caracterizat ca lupta împotriva firescului creatural al lucrurilor şi încercarea de distrugere a aşezării creaţiei şi mai ales a omului. Spun aceasta întrucât firescul omului constă în drumul către îndumnezeire, iar eterna luptă a diavolului este să îl oprească pe om din acest urcuş. Mai mult decât lupta făţişă contra naturii umane, la Piteşti s-a încercat ridicarea nefirescului la rang de firesc, ceea ce duce la dia-bolizarea omului, adică la o divizare internă a lui, la împărţirea între ceea ce omul gândeşte şi ceea ce poate să facă în condiţiile date.

Aşa cum este şi normal sa se întâmple, cei care se găseau închişi acolo au sesizat cel mai bine că sunt supuşi unui experiment demonic, că se găseau în câmpul de acţiune al Satanei. Cei care au trecut pe la Piteşti şi au avut puterea să scrie îşi presară cărţile cu mărturii evidente ale lucidităţii lor duhovniceşti, care le permitea să întrevadă demonul de care erau mânaţi persecutorii. Un astfel de om, Dumitru Bordeianu, scrie: „Nimic nu mă va putea convinge ca cei ce ne urăsc, ne prigonesc, ne defăimează şi ne ucid sunt altceva decât cele mai docile şi mai autentice slugi ale Satanei”[1]. Mai mult decât atât în timpul când era crunt schingiut de către Ţurcanu, el gândea despre acesta: „numai o fiinţă în care sălăşluieşte duhul Satanei poate face aşa ceva”[2]. Un alt element care merită luat în considerare ca subtilă manifestare demonică îl constituie atitudinea pe care o au reeducatorii de la Piteşti faţă de sinucidere. „La Piteşti Satana a lucrat cu cea mai  mare viclenie interzicând până şi sinuciderea după ce victimele ajunseseră la marginile suferinţei şi ale deznădejdii. Ca niciodată, Stăpânitorul întunericului nu mai are nevoie de suflete pierdute în iad, ci în primul rând de oameni complet satanizati aici pe pământ”[3]. În felul acesta un păcat extrem cum este sinuciderea, păcat ce îl aruncă pe om pe calea cea fără de întoarcere a pieirii, ajunge sa fie la Piteşti un lucru vrednic de dorit, „o mult râvnită binefacere”[4]. În acest context au existat numeroase tentative suicidare, însă doar puţine au fost reuşite. Ne întrebăm dacă cei care s-au sinucis la Piteşti nu pot fi socotiţi asemenea fecioarelor care şi-au luat viaţa ca să nu fie violate de către romani, fecioare prăznuite de Biserică în fiecare an la 4 octombrie. Cei care şi-au curmat zilele într-un anumit moment al reeducării au pus capăt şi  răului care prin ei s-ar fi înmulţit.

Un alt ţel al conducătorilor „experimentului” era anihilarea sufletească a celor închişi. În toate închisorile politice bolşevice necinstitorii au încercat să demonstreze experimental că raţiunea, gândirea, conştiinţa împreună cu toate facultăţile sufleteşti ar fi doar produse ale materiei, un fel de secreţii ale trupului. Concluzia acestei teorii este că acţionând asupra trupului putem transforma conştiinţa, adica „eul” profund al omului, chipul propriu al fiecăruia. S-a încercat distrugerea sistematică a tuturor elementelor care menţineau verticalitatea deţinuţilor, elemete de bază ale moralei creştine, pe care sufletele acelor tineri erau statornicite. „Au coborât în cotloanele cele mai ascunse ale sufletului, au scormonit şi au descoperit cea mai mica fisură, tot ceea ce putea fi lovit, sfărâmat, nimicit, lăsând doar trupul martor neputincios”[5]. Dumnezeu dă viaţă sufletelor şi doar protivnicul este acela care încearcă să le anihileze. Pentru că acolo întreaga morală era întoarsă, Dumitru Bacu numeşte închisoarea Piteşti „laboratorul moralei Anticristului”[6].

Între toate darurile pe care oamenii le-au primit de la Dumnezeu, libertatea ocupă în mod precis un loc de seamă. Tocmai această libertate pe care nici măcar Domnul nu vrea să o obstrucţioneze a fost supusă unor încercări de anihilare, de către cei biruiţi de „duhul stăpânirii”.

Descrierea atmosferei din celulă în timpul zilei, când deţinuţii erau siliţi sa stea în  „poziţie fixă” (pe marginea patului, cu picioarele întinse, mâinile deasupra genunchilor, capul înainte fără să mişte), este frapant asemănătoare cu descrierea iadului făcută de Părinţi. Aceştia spun că iadul este un loc în care oamenii nu pot să relaţioneze reciproc cu toate că spaţial sunt împreună, deoarece fiecare vede doar spatele celuilalt, niciodată faţa. La fel, la Piteşti, însingurarea era dusă către absolut, „nimeni nu are voie sa vorbească cu celălalt”[7]. Omul, care prin natură este o fiinţă comunitară, care trăieşte în şi spre comuniune este pus în situaţia de a nu putea relaţiona  cu cei care se găsesc în permanenţă în preajmă.

Totul trebuie să culmineze cu lepădarea de Dumnezeu. Însă până acolo torturile devin imposibil de contabilizat.

Marca cea mai pregnantă a demonismului faptelor petrecute la Piteşti o constituie parodierea Tainelor Bisericii, care au fost efectiv întoarse împotriva omului. Scufundarea deţinutului în tineta cu excremente este un „botez” care în loc să spele întinează, în loc să ridice pe om la adevărata lui demnitate îl supune unei umilinţe dezumanizante. Ancheta, autodemascarea erau spovedanii întoarse care în loc să dea nădejde aruncau pe om în mlaştinile disperării, în locul eliberării înlănţuiau. După autodemascare omul ajunge în situaţia pe care Ţurcanu o descria astfel: „veţi rămâne în viaţă, dar în viaţa voastră nu o să mai puteţi privi pe cineva drept în ochi”[8]. În timpul acestor demascări graniţa dintre adevăr şi minciună era nesigură dacă nu chiar inexistentă. Deţinutul se pierdea într-un hăţiş de „adevăruri incerte” şi „minciuni adevărate”. Cel lezat prin aceste amestecuri de minciună şi adevăr este Însuşi Hristos Adevărul.

Euharistia a fost înlocuită cu excremente pe care bieţii oameni erau siliţi să le consume. În loc de îndumnezeire, omul era coborât sub  pragul animalicului. Despre aceste parodii rituale se găsesc pagini deosebit de dureroase în cărţile lui Dumitru Bacu[9], Paul Goma[10] etc., însă din pudoare aceste pagini nu pot fi reproduse aici. Asfel se împlineşte parţial „scopul final al reeducării comuniste, scoaterea lui Dumnezeu din inimile oamenilor şi prăbuşirea lor în neant”.[11]

Finalul unui asemenea demers, de analiză a situaţiei extreme pe care a reprezentat-o Piteşti-ul, nu poate fi decât în genunchi, rugându-ne pentru cei care au fost şi victime, şi călăi, de cele mai multe ori concomitent. Dumnezeu să-i miluiască!

 

---

[1] BORDEIANU, Dumitru,  Mărturii din mlaştina disperării, Editura Scara, Bucureşti 2001, p. 221.

[2] Idem, p. 147.

[3] Idem, p. l21.

[4] Idem, p. 189.

[5] Idem, p.59.

[6] Idem, p. 87.

[7]Memoria, nr. 1/1990, p. 21.

[8] Paul Goma, Patimile după Piteşti, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, p.l 15.

[9] op.cit. p. 95 ş.u.

[10] op. cit. pp. 86, 179, 187.

[11] Bordeianu, op. cit., p. 256.