Vietile sfintelor care mai inainte au fost desfrânate, o lectura despre pocăință

Editura Deisis a publicat a treia ediţie a lucrării Vieţile sfintelor care mai înainte au fost desfrânate, purtând subtitlul despre puterea căinţei în monahismul timpuriu, o traducere din limba engleză semnată diac. Ioan Ică jr. Maica Benedicta Ward, autoarea cărţii este membră a Comunităţii monastice a Surorilor iubirii lui Dumnezeu de la Fairacress, Oxford. Din anul 1957 predă la facultatea de teologie din Oxford.  Este autoarea unei serii ample de cărţi, traduceri, studii şi articole privind spiritualitatea monahismului timpuriu şi a celui medieval timpuriu occidental. Lucrarea poartă un titlu care frapează prin francheţe şi aşa cum se arată şi în cuvântul înainte  sunt prezentate o serie de texte privitoare la căinţă, la întoarcerea fiecăruia la Împărăţia pierdută. Nu cred că trebuie scăpată din vedere nici mărturisirea maicii Benedicta care arată că ideea de a alcătui o lucrare despre vieţile prostituatelor convertite i-a venit după ce a întâlnit-o pe Maria o foarte tânără fată care locuieşte  în Londra ca prostituată şi care mi-a cerut să o ajut să scape de o viaţă pe care o detesta. (p. 6) Deosebit de interesant mi se pare faptul că din şirul prostituatelor menţionate în această carte patru dintre ele poartă numele Maria, numele Maicii Domnului. Poate fi o simplă coincidenţa datorată răspândirii foarte mari pe care acest nume a cunoscut-o, dar acest fapt se pretează foarte bine la o interpretare simbolică, poate fi vorba aici de cele două extreme între care se mişcă întreg neamul omenesc, prăpăstiile  păcatului şi culmile sfinţeniei.

Seria sfintelor prezentate  în această carte începe cu viaţa sfintei Maria Magdalena (p. 25), tocmai pentru a exemplifica continuitatea acestei teme cu cea a Bibliei.  Urmează apoi relatarea privitoare la Maria Egipteanca (p. 51), cea care este socotită un model de căinţă în cultul Bisericii Ortodoxe Răsăritene şi a sfintelor Pelaghia (p. 99), Thaisia (p. 127) şi Maria nepoata lui Avraam (p. 143). Fiecare text aghiografic este precedat de studiu introductiv ce marchează locul fiecăreia dintre sfinte în ceea ce am putea numi literatura convertirii.

Cartea debutează cu un  studiu privind tema căinţei în monahismul timpuriu. Şirul personalităţilor cuprinse în studiu este deschisă de Fericitul Augustin (era cred de aşteptat să se întâmple aşa deoarece autoarea provine dintr-un mediu catolic) care se converteşte după ce aude lecturându-se relatarea din Viaţa Sfântului Antonie cel Mare privind întoarcerea la credinţă a acestuia. Momentul convertirii Sfântului Antonie aşa cum este el descris de Sfântul Atanasie al Alexandriei este considerat de Benedicta Ward ca fiind descrierea arhetipală a convertirii, în cadrul căreia un rol esenţial îl deţine cuvântul Scripturii, „sabia Duhului” care provoacă schimbări definitive în vieţile celor care îl aud şi sunt pregătiţi să îl primească. Un element care poate fi remarcat în succesiunea de descrieri ale convertirii pe care le prezintă maica Benedicta în studiul privind căinţa este faptul că de fiecare dată convertirea se produce în urma auzirii cuvântului scripturistic şi nu în urma citirii lui. O afirmaţie similară este făcută şi de părintele D. Stăniloae în Teologia dogmatică ortodoxă vol. I „În general cuvântul Scripturii are putere când e comunicat de un om credincios altuia, fie prin repetarea lui aşa cum se găseşte în Scriptură, fie explicat. Căci în credinţa dintre ei lucrează Duhul Sfânt. Credinţa, ca lucrare a Duhului, vine în cineva prin altul, dar numai atunci când acel altul comunică cuvântul Scripturii însuşit şi mărturisit cu credinţă, sau cu sensibilitatea comuniunii cu Duhul.”[1] Convertirea mai multora se produce după acelaşi tipar şi în acest sens este menţionat avva Apollo din Sketis, Moise Arapul etc.

În cadrul literaturii convertirii un loc aparte îl ocupă istoriile prostituatelor pocăite, a căror înţelegere este însă trecută de maica Benedicta Ward din planul istoric în cel alegoric, ea sesizând în substrat imaginea femeii păcătoase care este Israel, infidel faţă de Legământul lui Dumnezeu. Femeia păcătoasă este deci Eva, „mama tuturor celor vii”, şi de aceea e şi imaginea oricui, a neamului omenesc înstrăinat de iubirea lui Dumnezeu.(p. 21) Istoria convertirilor acestora este uimitoare şi se adresează mângâietor întregului neam omenesc, este de fapt povestea noastră, povestea întoarcerii acasă, o poveste menită să aducă speranţa mântuirii tuturor păcătoşilor, indiferent ce formă ar fi luat înstrăinarea lor de Dumnezeu; dacă aceste femei s-au putut mântui, se poate mântui oricine. (p. 100)  Relatările acestea nu sunt niciodată simple biografii ci au menirea de prezenta adevăruri fundamentale într-o formă narativă vie şi accesibilă. (p. 101) În altă parte (p. 151) maica Benedicta afirmă că sensul literar al unui text era mult prea firav pentru a putea menţine interesul unui cititor în lumea antică; sensul superficial al unei opere, atât în lumea clasică cât şi în lumea creştină era vestibul prin care cititorul putea trece în multe şi felurite lumi. Pentru monahi înţelegerea alegorică a Scripturii şi a textelor aghiografice era esenţială.

În viaţa Sfintei Pelaghia apare un element care în lipsa unei înţelegeri corespunzătoare ar putea pricinui tulburare, este vorba de faptul că o după convertire fosta desfrânată se nevoieşte ca pustnic în haine bărbăteşti şi asta în pofida interdicţiei exprese exprimate în Deuteronom „Femeia să nu poarte veşmânt bărbătesc, nici bărbatul să nu îmbrace haine femeieşti, că tot cel ce face aceasta urâciune este înaintea Domnului Dumnezeu” (22, 5). Explicaţia pe care o dă maica Benedicta acestui fapt este una ce depăşeşte pragmatismul fără însă a-l ignora, căci purtarea de haine bărbăteşti în deşert trăda nevoia de a se proteja a unei femei care trăia singură. Mai mult decât atât pentru a avea loc în lumea monahismului timpuriu trebuiau depăşite diferenţele dintre sexe. Acest lucru se putea face fie vieţuind într-o comunitate de un singur sex, fie adoptând un mod de viaţă solitar. Fiecare din aceste căi deschidea pentru bărbaţi şi pentru femei calea reîntoarcerii la starea paradisiacă a lui Adam cel nou în care „nu mai este nici parte femeiască, nici parte bărbătească” (Gal 3,28). Această practică nu era  însă una universală, şi în acest sens este adus exemplul ammei Sara care a vieţuit singură lângă Nil timp de şaizeci de ani, fără a purta haine bărbăteşti sau a se alătura unei comunităţi de călugăriţe. Unele remarci pe care această maică le face trădează egalitatea pe care ea o simte în faţa bărbaţilor „Potrivit firii mele sunt femeie, nu însă potrivit gândurilor mele”. Faptul că unele monahii au avut grijă să nu se prezinte sub nici un chip ca femei nu are nimic de-a face cu respingerea feminităţii ci dimpotrivă, afirmă maica Benedicta, era o afirmare a unei feminităţi integrate atât de femeile cât şi de bărbaţii pustiei. (p. 108-110)

În relatarea Vieţii Sfintei Pelaghia prostituata, trebuie remarcat modul în care Pelaghia se raportează la Sfântul Nonnus episcopul: dacă într-adevăr eşti ucenic adevărat al acelui Hristos, să nu mă respingi pe mine cea care doresc să văd prin tine pe Mântuitorul şi să fiu vrednică prin tine să văd faţa lui. (p. 119) Această afirmaţie poate părea exagerată pentru noi cei care ne imaginăm posibilitatea unei relaţii directe, nemediate de nimeni şi de nimic cu Dumnezeu (o gândire de tip protestant). Iată însă ce spune în acest sens arhim. Emilianos în comentariile pe care le face la avva Isaia, vorbind despre relaţia dintre stareţ şi ucenic Dumnezeu deocamdată este de nepipăit pentru ucenici… este Cineva la care s-au gândit dar pe care nu-l cunosc…legătura ucenicului cu Stareţul este chipul legăturii cu Nevăzutul şi Nepipăitul Dumnezeu[2]. Aşadar putem vedea cum de la bun început, călăuzită de o fină intuiţie duhovnicească sfânta Pelaghia surprinde necesitatea unui mediator în persoana unui om duhovnicesc, în relaţia incipientă cu Dumnezeu.

Maica Benedicta dovedeşte o ascuţită înţelegere a realităţilor duhovniceşti  când afirmă, vorbind despre vieţile prostituatelor de dinainte de convertire sau despre căderile care adesea au survenit, că ceea se găseşte în afara vieţii ascetice nu este plăcerea în sine ci disperarea, atitudine de mândrie care neagă posibilitatea iertării.(p. 148)  Tema deznădejdii este reluată apoi şi în capitolul final al lucrării unde se spune că acesta este adevăratul păcat al umanităţii (p. 171) iar un pas către tratarea acestei maladii ar putea fi lucrarea Vieţile sfintelor care mai înainte au fost desfrânate, care spune mereu şi mereu că încă este loc de pocăinţă.

---

[1] Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1996, p. 41.

[2] Arhim. Emilianos Simonopetritul, Cuvinte ascetice, tâlcuire la avva Isaia, trad. rom. ierom. Agapie Corbu, Ed. Sf. Nectarie, Arad, 2006, p. 11-12.

Recenzie publicata in TABOR

Note de jurnal

Gândurile mi se risipesc haotic asemeni unor gândaci ascunţi sub tălpile bocancilor

Nu mă pot desprinde de strămoşii mei, la fel cum ei nu s-au putut desprinde de pământ.

 

Note de jurnal

Valorile timpului meu imi sunt straine. Si timpul meu imi este strain. Si de mine sunt instrainat.

M-am trezit pierdut printre deznadejdi ca intr-o cutie cu jucarii stricate.

Dimineaţa devreme

 

 

Imi plac dimineţile, îmi plac dimineţile reci în care aerul miroase a frig, a proaspăt şi pe străzi nu se mai găsesc decât puţini (în literatura pe care o citeam cândva ar fi scris niscai, un cuvânt ce are o sonoritate interesantă, dar care îmi este aşa de străin, aproape necunoscut, şi parcă are ceva de putregai în el) … Aşadar, îmi plac dimineţile pustii în care pe străzi nu se mai găsesc decât puţini cheflii întârziaţi, preocupaţi să urineze discret pe lângă pereţi sau să vomite în plină stradă. Altfel străzile sunt goale, liniştite…o linişte care nu se poate distinge dacă e liniştea din care se naşte ceva, sau liniştea în care ceva moare…un aer de început care prea puţin se distinge de sfârşitul pe care îl are deja în sine acesta dimineaţă pustie, o dimineaţă din care se naste o zi deja moartă. O linişte în care mă găsesc pe mine, cu rucsacul în spate îndreptându-mă spre casă, pentru înmormântarea bunicului meu. In liniştea şi frigul unei dimineţi am avut primul meu contact cu moartea. Am sesizat încă de atunci, în acea dimineaţă pustie, goliciunea, inconsistenţa morţii. Tot de atunci nu am făcut nici un progres în a o cunoaşte, cu toate că mă confrunt cu ea mereu la nivel mental. Am înţeles doar că moartea nu este una din categoriile minţii mele, nu pot gândi în limitele ei cu toate că sunt condiţionat de ea.

Dimineţi pustii, străzi reci…ca cea de acum, atâta doar că astăzi fulguie obraznic. Vântul îmi muşcă lobii urechilor care se iţesc pe sub marginile căciulii îndesate pe cap. Fulgii se aşează pe lentilele ochelarilor şi orice încercare de a-i alunga mă afundă mai tare în ceaţă. Păşesc cu un sentimente de eliberare, sunt doar eu. Eliberarea este dată nu doar de singuratate, ci şi pentru că mă simt un pic vagabond, lipsit de orice legături cu cei din jur, condiţionat doar de moarte şi de fermuarele rucsacului meu care ar putea ceda în orice moment. Reveria mea de dimineaţă se pare ca m-a făcut să pierd mai multă vreme decât am presupus şi sunt nevoit sa iau un taxi ca să ajung la gară, dacă nu voi rămâne doar cu bucuria unei dimineţi şi nu voi putea să evadez din acest oraş în care îmi duc una din vieţi (da! am mai multe care se scurg concomitent, şi chiar dacă au început în momente diferite, vor sfârşi toate deodată). In dimineaţa asta luminile colorate ale taxi-urilor au raze care fuzioneaza cu restul decorului ceţos (nu este nimic suprarealist, ninge şi mi-am data jos ochelarii). Singura maşină care mă atrage este o dacie ponosita (cuvântul asta imi pare mai potrivit pentru haine decât pentru fierărai). Până şi şoferul este surprins de ce am ales maşina lui. Cred ca este din cauza felului în care gândesc în ultima vreme, aproape socialist, sau poate că reuşesc să empatizez mai mult decât înainte? Nu ştiu, dar imi este greu să văd în jurul meu oameni suferinzi. Bariera creată, artificial sau nu , între mine şi ceilalţi de mizantropie cade mereu în faţa suferinţei. Omul apare gol, adica real, cu minimum de măşti abia în clipele în care suferă. Suferinţa are efectul pe care nici cele mai asidue eforturi conştiente nu reuşesc să îl aibă, îl dezbracă pe om de măşti şi uneori chiar de iluzii. Totul poartă mască, iar în această maşină în care mă încearcă o vagă spaimă că s-ar putea defecta, îmi pare că mi se descoperă faţa lumii nefardata. Are riduri adânci care pornesc dinspre ochi (cel stâng, deoarece pe cel drept nu îl mai are, acolo luceste doar o luminiţă fosforescentă de un verde pal). Faţa aceasta are portiuni uscate, atât de uscate încât se desprinde pe alocuri ca niste solzi. In rest sunt doar răni puiroind dizgraţios. In gară lumea are din nou mască, farduri… Imi place cum arată trenurile cu zăpadă ingheţată pe ţevăraia din pântecele vagoanelor şi regret ca nu am aparatul de fotografiat cu mine. Am un puternic sentiment de artificialitate, mai ales din cauza luminilor fluorescente din sala centrală a gării. Totul înţepeneşte în acestă lumină, şi contrasteaza enervant cu sentimentul de tranzitoriu pe care în mod firesc ţi-l dă orice gara. Bagaje, pungi şi un aer impregnat cu miros de motorină imi incită nările. Simt în acel miros adunate toate călătoriile pe care le-am facut sau chiar pe care le voi face cu trenul, simt departele, libertatea…mă simt vagabond. Am o admiraţie aparte pentru cei care reuşesc să depăşească, fără de nici o mustrare, legaturile care-i ţin între oameni. Inca o iluzie alături de celelate, sau poate doar un exponat în muzeul meu de nostalgii.

Ajuns în tren încerc să găsesc un compartiment în care să stau cât mai departe de lume. Sunt dezamăgit că cel în care trebuia sa stau eu este plin de oameni, faţă de care instantaneu am o reactie de aversiune. Incerc sa evit aglomeratia şi mă mut într-un compartiment mai în spate. Unul complet gol. Mă instalez cât mai comod şi cât mai sigur. Imi pun haina şi rucsacul sub cap, şi astfel instalat îmi las gândurile să alerge în voie. Ma delectez cu o baie de memorie. Este modul cel mai facil prin care pot să evadez din real. Gust trecutul subiectiv îl găsesc de fiecare dată savuros, cu arome mereu diferite. Singuratea mi se pare, dacă nu plăcută, atunci, în mod cert, mai suportabila decat sporovaiala unor fiinţe din acelaşi regn cu mine. Revenirea în real o fac însă din cauza unei mâini care intra in compartimentul meu pentru a verifica temperatura. Mana este urmata repede (pe cat permite usa hodorogita si varsta inaintata a posesorului) de un batran in varsta de 76 de ani, dupa cum aveam sa aflu mai tarziu. Ma izbeste un miros greu de tutun si de alcool. Raman nemiscat, nu am nici un motiv sa reactionez in vreun fel, desi simt ca imi este invadat spatiul personal. Primele cuvinte, care exprimau suprinderea ca in compartimentul meu este mai cald decat in al lui, sunt greu de fixat grafic, deoarece aveau un accent incert ce aducea in spre graiul moldovenilor. Deja imi facem griji ca va trebui sa imi impart spatiu cu acela care nu se anunta a fi o companie din cele mai placute. Încerc sa îmi calmez mizantropia, este totuşi un om, iar spaţiul în care mă găsesc nu este deloc un bun al meu…Toate argumentele sunt în favoarea omului care deja îşi aduce tot calabalâcul (pungi de plastic, sacoşe, geamantane…) Spaima mea a crescut în clipa în care am vazut că omul nu este singur, şi mai mult…după ce primii doi sunt deja instalaţi apare şi un al treilea care, după tot ritualul aşezării pungilor prin compartiment se aşează lângă mine. Trei vârstnici cu haine vechi, ponosite (de data asta se potriveşte bine cuvântul, chiar aşa erau hainele acelea, ponosite). Primul dintre ei purta o căciula nouă, astrahan, care constrasta violent cu restul hainelor care suportasera trecerea a multor ani, cojoc, pantofi din muşama. Unul dintre ei părea să fi fost oarecând un barbat deosebit de puternic, avea o constituţie masivă şi purta o pereche de pantaloni groşi, de o culoare ce aducea a maro, foarte strânşi pe picior. Omul acesta avea mişcările greoaie, trupul care fusese oarecând agil, acum nu mai era decât o epavă şi nu îşi mai servea purtătorul cum se cuvine.

Cel mai mult mi-a atras atenţia unul dintre cei trei, un tip înalt şi slab peste măsura. Pielea maronie era împunsă pe alocuri de osatura sa proeminentă. Surpriza cea mare pentru mine a fost sa constat că cei trei erau fraţi: 79, 78 şi 76 de ani, acestea erau vârstele celor cu care aveam să împart compartimentul de tren pentru urmatoarele ore bune. M-am ghemuit în colţul meu decis să tac temeinic, aşezat, în tot timpul pe care îl mai aveam de petrecut în tren. Eram furios pentru că îmi invadaseră compartimentul fără să mă întrebe nimic, şi nici măcar acum nu se osteneau să imi zică ceva, de parcă nu aş fi existat. La un moment dat insă am fost invadat de un miros de cafea care pornea dintr-un PET de un jumatate de litru…am fost invitat sa gust cafeaua aceea care insă nu ma tenta defel. Ma miram mereu de mutra vulgara a mezinului, a celui care invadase primul în compartimentul meu. In schimb bătrânul filiform, care sta in fata mea, imi starnea interesul, aş fi vrut sa intru in vorbă cu el, dar fratele mai mic care sta pe bancheta langă el ma dezgusta, in timp ce imi era indiferent cel de langa mine. Am ramas mai departe în aştepare. Starea imi parea relativ agreabila deşi batrânii mei (am parca deja o oarecare posesie asupra lor) îşi pierdusera acuitatea auzului de multa vreme si vorbeau deosebit de tare despre lucruri care s-au petrecut in urma cu zeci de ani dar care pentru ei sunt mereuu proaspete …Tinere, tu nu ai prins razboiul, asa-i ?... Aici insa povestea mea se opreste. A trecut deja un an de la acea calatorie cu trenul şi detaliile pălesc din ce in ce mai mult in mintea mea pentru a le mai putea reda…Nu am prins razboiul dar am prins obositor de multe razboaie !