De ceva vreme, poate în urmă cu un an şi mai bine, am avut bucuria de a realiza un interviu cu părintele John Breck, prezent în România cu ocazia traducerii unei cărţi a sfinţiei sale, la editura Sophia. Mi se pare ca atunci când spun că am avut bucuria de a-l întâlni pe părintele John în cadrul unui interviu, nu spun suficient, pentru că dincolo de cuvinte rămâne încântarea reală a întâlnirii. Iată traducerea unei părţi a acelui dialog. Integral se va găsi într-un volum în curs de publicare la Editura Canonica.
Dintre aspectele cuprinse în cartea care care tocmai v-a fost tradusă în limba română[1] , aş vrea să discutăm despre ultimul capitol, acela privind moartea, o problemă serioasă pentru fiecare dintre noi, cea mai mare spaima a neamului omenesc. Această problemă ar trebui să fie însă rezolvată de către creştini, aşa că vreau să vă întreb direct, ce anume ştiu creştinii în plus faţă de ceilalţi pentru a nu se teme de moarte, pentru a putea face faţă acestei probleme.
În privinţa morţii cred că trebuie să începem de la viziunea biblică, fundamentală şi foarte adâncă, în privinţa a ce este moartea de fapt. Pe de o parte sunt cei care pur şi simplu sunt înspăimântaţi de ideea morţii, când toate visele, speranţele şi ambiţiile lor ajung la capăt. Pe de cealaltă parte avem foarte mulţi alţi oameni, în special în lumea secularizată, care consideră că moartea nu este altceva decât unul dintre aspectele vieţii biologice, fără nici o altă semnificaţie, şi care cred că atunci când murim dispărem pur şi simplu. Perspectiva creştină, perspectiva biblică este bineînţeles foarte diferită. Moartea este şi rămâne în limbajul Sfântului Apostol Pavel, ultimul duşman, noi înţelegem că Dumnezeu ne-a creat pentru viaţă şi nu pentru moarte, moartea este un intrus în această lume, este consecinţa revoltei noastre împotriva lui Dumnezeu, sursa vieţii. Însă în şi prin această umbră a morţii Dumnezeu întotdeauna ne cheamă la viaţă. Viaţa aceasta nu este numai existenţa biologică, de fapt viaţa noastră biologică nu este decât o foarte scurtă pregătire pentru comuniunea veşnică împreună cu Dumnezeu şi în Dumnezeu. Aşadar trebuie să începem, cred eu, cu această perspectivă, dar la un nivel psihologic trebuie să recunoaştem că astăzi, ceea ce pare a-i înspăimânta pe oameni cu adevărat, este procesul morţii, degradarea treptată şi nu moartea în sine. Vedem că tehnologia medicală a ajuns în stadiul în care o persoană poate fi ţinută în viaţă prin conectarea la aparatură şi prin medicaţie, când este aproape un cadavru, aproape mort. Am văzut cu toţii imagini, sau am inventat astfel de imagini şi le păstrăm în mintea noastră, despre unii oameni care se luptă să moară şi cu toate astea sunt ţinuţi în viaţă din cauza a ceea ce noi numim eroii medicinei (Medical Heroes), şi asta creează oamenilor o spaimă teribilă. Ei nu vor să îşi sfârşească viaţa într-o cameră de spital, în izolare, conectaţi la maşini care îi ţin în viaţă cu toate că trupul lor se luptă pentru a muri, chiar dacă, aşa cum spunem în rugăciunile Bisericii, sufletul se luptă pentru a părăsi trupul. Cred că tehnologia modernă, care pe cât de minunată poate fi ea în anumite împrejurări, pentru pacientul ajuns la capătul vieţii, reprezintă mai mult o povară decât un beneficiu.
Oamenii moderni mor într-un mod diferit decât înaintaşii lor, au o perspectivă diferită asupra vieţii şi a morţii? Vă pun această întrebare pentru ca aş vrea să mergem mai departe şi să discutăm despre îngrijirea familială şi cea instituţională în ultima etapă a vieţii. O instituţie poate înlocui cu succes îngrijirea familială? pentru că eu mă gândesc că oamenii ar trebui să moară în familiile lor, mi se pare o anomalie să mori într-o cameră de spital, departe de ai tăi.
Aceasta este o uriaşă problemă pentru oamenii din emisfera nordică, în mare parte datorată extraordinarului progres făcut de tehnologia medicală, şi de îngrijirea medicală în ansamblu. Este adevărat că cei mai mulţi oameni, ca şi în trecut, consideră că este mult mai bine să mori acasă, înconjurat de familie, de cei dragi, într-un mediu familiar, decât să fie dus într-o cameră de spital şi lăsat pe mâinile unor străini, conectaţi la tot felul de aparate şi înghiţind medicamente care îi pot face să se simtă mai rău decât chiar boala pe care o au, aşa cum este cazul chimioterapiei. Aşadar, eu cred că punctul dumneavoastră de vedere este foarte corect. Această schimbare, de la faptul de muri acasă la faptul de a muri la spital, are două etape: În prima fază este o trecere naturală de la o societate agrară la o societate urbană. Când oamenii locuiau la ţară, şi acest lucru este încă valabil, familiile erau mari, extinse, copii puteau avea grijă de părinţi. Se poate vorbi de o anumită reciprocitate în interiorul sistemelor familiale, nu doar părinţii au grijă de copii, dar şi copii la rândul lor au grijă de părinţi. Foarte adesea oamenii munceau la câmp spre exemplu, până la vârste înaintate, şi pur şi simplu murea din cauza unui atac de cord, culegând cartofi sau făcând ceea ce au făcut toată viaţa. Acesta, în cele mai multe dintre cazuri era un mod frumos de a muri. Dezvoltarea tehnologiei medicale plus urbanizarea ne situează în cu totul alte circumstanţe. Oamenii se descoperă prinşi între două situaţii, pe de o parte dorinţa de a muri în linişte, în Biserică, ne rugăm pentru un sfârşit creştinesc vieţii noastre, în pace şi fără de osândă, şi asta este ceea ce vrem cu toţii. Dar în zilele noastre ameninţarea diferitelor boli, mă refer aici la cancer în mod special, dar nu numai, ci şi la boli neurologice ca de ex Alheimer sau Parkinson, boli care produc deteriorarea trupului, fac ca ideea de a locui acasa, chiar înconjurat de membrii familiei, poate fi înspăimântătoare pentru că nu au acces în special la metodele şi medicamentele de reducere a durerii care adesea le pot prelungi viaţa. Aşadar găsim mereu pacienţi în spitale care vor să fie moară în pace, aşa cum mureau şi strămoşii lor, cu familia împrejurul lor, dar sistemele familiale s-au deteriorat aşa de mult în societatea urbană din zilele noastre, încât foarte des când cineva intră în spital, nu sunt membri ai familiei disponibili. În ultimii ani se dezvoltă, chiar şi în România, şi cred eu ca are un potenţial pozitiv uriaş în această privinţă, programe de îngrijire paleativă (în Braşov spre exemplu Daniela Moşoiu a lucrat împreună cu alţii în această direcţie, nu am vizitat centrul ei încă dar o voi face anul viitor în mai, dar se pare că centrul acesta este o reuşită), astfel de centre se găsesc din ce în ce mai multe în America şi în Europa de vest. Tot mai mulţi oameni încearcă să îşi asume filosofia care se găseşte în spatele mişcării azilurilor filantropice, o mişcare pornită din Anglia cu câteva zeci de ani în urmă, şi să o aplice în situaţiile în care ei se găsesc. Ideea de bază este ca nu se încearcă vindecarea celor care merg în astfel de aziluri, deoarece ei se găsesc în general dincolo de punctul în care vindecarea mai este posibilă, scopul real este să le ofere acestora dragoste, atenţie, compasiune şi pur şi simplu să-i ajute în procesul morţii, aceasta pentru că, o spun din nou, ceea ce cred ca provoacă oamenilor atât de mult stres, nu este fenomenul natural al morţii, care este oarecum abstract, ci este procesul care duce înspre moarte.
[1] John şi Lyn Breck, Trepte pe calea vieţii, o viziune ortodoxă asupra bioeticii, traducere din limba engleză de Geanina Filimon, Editura Sophia, Bucureşti 2007, 280 p.
