Mihail Şora, fără îndoială cel mai de seamă reprezentant în viaţă al filosofiei româneşti, s-a născut în anul 1916 la 7 noiembrie, în comuna Ianova din judeţul Timiş. A urmat cursurile Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti între 1933-1938. I-a avut aici profesori pe Nae Ionescu, Mircea Eliade şi Mircea Vulcănescu. Un an mai târziu, în 1939, a plecat la Paris, beneficiind de o bursă a guvernului francez. A rămas în Franţa până în anul 1948, fiind cercetător la „Centre National de la Recherche Scientifique”. Volumul de debut a fost publicat la cunoscuta editura franceză Gallimard, în 1947, Du Dialogue intérieur. Fragment d’une Anthropologie Métaphysique (volum publicat în limba română în 1995, în traducerea lui Sorin şi Mona Antohi, la editura Humanitas). Revenit în România, nu a mai publicat timp de 30 de ani, până când, în 1978 publică la Cartea Românească Sarea pământului. Cantată pe două voci despre rostul poetic. Urmează în 1985, la aceeaşi editură, A fi, a face, a avea, iar în 1990 Eu & tu & el & ea… sau Dialogul generalizat, pentru ca în prezent Mihail Şora să aibă publicate 12 volume. După 1989 a fost, o scurtă perioadă de timp, ministru al educaţiei.
Interviul care urmează, luat la radio Renaşterea, a fost o evocare a perioadei celei mai prolifice cultural din istoria României şi, mai ales, a personalităţilor acelor vremuri, personalităţi care au marcat definitiv cultura românească şi uneori pe cea universală.
PAUL SILADI: Am ales să discutăm despre generaţia din care Mihai Şora face parte, o generaţie care a marcat fundamental cultura românească, o generaţie despre care astăzi doar citim şi pe care o admirăm în urma lecturilor şi a legendelor care s-au creat în jurul acesteia. Am putea începe prin a discuta despre Nae Ionescu. Ce a însemnat Nae Ionescu şi personalitatea sa pentru generaţia dumneavoastră?
MIHAI ŞORA: În momentul de faţă eu am fost asimilat ca un fel de rămăşiţă a propriei mele generaţii care era în momentul acela, cel puţin aşa o vedeam noi, una care venea după generaţia ’27. Dar cum eu am rămas singur şi cum de cei mai tineri dintre ei, sau de cel mai tânăr, care e Cioran, nu mă despart decât patru ani, am intrat, după un secol, şi eu, aşa în bloc, în această generaţie din care nu făceam parte. Trebuie să mărturisesc că eu mă uitam de jos în sus la generaţie, eram încă elev de liceu când ei îşi terminau facultatea şi începuseră să apară în public, nu numai în periodice, ci să apară sub formă de cărţi. Anul ’32 a fost un an de manifestare masivă a generaţiei. Atunci a apărut prima carte a lui Noica, cu prilejul unui concurs al scriitorilor tineri organizat de Fundaţiile Regale, Mathesis sau despre bucuriile simple, Cioran cu Pe culmile disperării, iar Eugen Ionescu cu Nu. Acesta a fost momentul de manifestare la nivel editorial al generaţiei care m-a precedat pe mine şi din care, cu voia lui Dumnezeu, am ajuns să fac parte şi eu.
P. S.: Care a fost influenţa lui Nae Ionescu asupra acestei generaţii?
M. Ş.: A fost o influenţă formativă în mod absolut evident. Nae Ionescu nu era un om care să aibă discipoli, în sensul preluării propriului său mesaj. A fost un mare profesor al cărui ideal cred că era cum să trezească la sine însuşi pe fiecare din auditorii lui care erau capabili, care aveau un potenţial. În sensul acesta se poate spune că el era un trezitor, un fel de trezitor la tine însuţi. Acesta este rolul pedagogiei naeionesciene. Nu era un om care să te înveţe carte. Cartea trebuia să o înveţi tu însuţi din carte. Era un om care te învăţa să fii tu însuţi, să gândeşti cu mintea ta proprie lucrurile pe care le înghiţi, ca să spunem aşa, şi să-ţi trezească propria capacitate de a le asimila şi de a le transforma în propria ta substanţă.
P. S.: Neavând o „operă”, Nae Ionescu a rămas oarecum în umbra generaţiei pe care a format-o şi este astăzi recuperat doar din memoriile studenţilor săi şi din ceea ce a însemnat el pentru ei.
M. Ş.: Da, este adevărat. Gândiţi-vă că Nae Ionescu a murit înainte de a împlini o jumătate de secol. Eu am 92 de ani, dar înainte de a împlini o jumătate de secol mie îmi apăruse o singură carte (când am fost tânăr am scris o carte care mi-a apărut la Galimard în 1947) şi până la vârsta de 49 de ani nu îmi apăruse nimic altceva. Am avut îndelungi conversaţii cu oamenii deştepţi din jurul meu, printre care în primul rând îl amintesc aici pe ardeleanul, dar bucureştenizat şi el, Sănduc (Alexandru) Dragomir. După moarte, s-a găsit materialul acestor patru volume pe care le-au scos la Humanitas (lucru pe care eu îl ştiam, de alfel, şi i-l suflasem lui Liiceanu). Nae Ionescu a murit la această vârstă, înainte de a împlini o jumătate de secol. De pe urma mea ar fi rămas o carte de tinereţe. Ei, între timp, mie mi-au apărut încă vreo 12 cărţi, care sunt rodul maturităţii şi bătrâneţii. Deci, în momentul în care îl judecăm sub raportul capacităţii lui intelectuale şi al nivelului, al înălţimii şi al coerenţei gândirii lui, nu putem să o facem după articolele lui. El s-a cheltuit în spaţiul public, s-a cheltuit scriind în fiecare zi un articol de ziar. Sigur că asta face mii de pagini, dar nu face o doctrină explicitată, face o doctrină implicită, pe care trebuie să o cauţi, să vezi care sunt nervurile conductoare. Cum se articulează pe dedesubt, într-un fel de sistem de gândire, lucrurile pe care le-a scris, răspunzând întotdeauna la problemele cotidianului.
P. S.: Prima carte aţi publicat-o la Paris. Ce a însemnat pentru dumneavoastră experienţa pariziană şi care a fost influenţa franceză în devenirea dumneavoastră culturală?
M. Ş.: A fost imensă. Am ieşit din particularitate ca să intru în universalitate. Adică am ieşit dintr-o ţară care avea preocupările ei, de a se închega, de a se structura şi aşa mai departe, pentru ca să intru într-o altă zonă a atmosferei. Din învălmăşala de preocupări cotidiene am intrat în zona atmosferei unde sunt norii stratus, în care nu există turbulenţe. Ăsta-i un lucru absolut extraordinar şi am învăţat, am intrat la şcoala universalităţii. A avut o putere formativă extraordinar de mare spaţiul francez, cel puţin în acest prim an de contact cu o Franţă pe care, de altfel, învăţasem să o cunosc destul de bine, pentru că noi învăţam foarte bine istoria, cum de altfel învăţam foarte bine toate disciplinele care se predau în şcoală, dar în materie de istorie universală, în învăţământul românesc, capitolul francez avea un rol de model. Eu cred că noi ştiam istoria Franţei tot atât de bine, în momentul în care terminam cursurile secundare, cum ştiau absolvenţii de liceu din Franţa istoria propriei lor ţări. Cu următorul avantaj: noi ştiam şi istoria lumii şi istoria propriei noastre ţări şi deci, în momentul în care am sosit în Franţa, noi ştiam despre istoria lor cam ce ştiau şi ei, iar despre a noastră noi ştiam, pe când ei nu ştiau nimic. Noi aveam avantajul că ambele feţe erau acoperite, iar pentru ei descoperite. Nu ştiau unde să ne plaseze.
P. S.: Am discutat mai devreme foarte puţin despre Nae Ionescu; aş vrea să discutăm despre personalităţile emigraţiei româneşti, dar înainte de asta mă gândesc la o altă personalitate românească ce este cunoscută tot din miturile ce s-au creat în jurul ei, este vorba de Mircea Vulcănescu. El a devenit cunoscut aproape ca un sfânt al închisorilor, despre el spunându-se că a murit la Aiud sacrificându-se pentru un mai tânăr coleg de celulă, pe care l-a pus să doarmă pe pieptul lui pentru ca să nu facă pneumonie. L-aţi cunoscut pe Mircea Vulcănescu?
M. Ş.: Da, sigur că da! Mergeam din când în când chiar la cursurile lui pentru că soţia mea şi cu mine eram la Filozofie, însă ne diferenţiam pe specialităţile pe care le alegeam: eu am ales specialitatea Logică-Psihologie şi am rămas la catedra lui Nae Ionescu, soţia mea a ales specialitatea Sociologie şi a mers în zona Dimitrie Gusti. La catedra lui Dimitrie Gusti era asistent şi Mircea Vulcănescu. Mergeam din când în când împreună cu soţia mea, accesul era liber la oricare din aceste orientări ale Facultăţii, şi s-a brodit chiar că, la un moment dat soţia mea, pe atunci doar colegă cu mine, nu a putut să participe la un seminar la care trebuia să îşi susţină o lucrare, pe care i-am citit-o eu cu prilejul acesta. L-am cunoscut şi personal pe Mircea Vulcănescu. Era probabil omul cu cea mai mare cantitate de informaţie asimilată din toată generaţia lui. După părerea mea, şeful generaţiei nu era Mircea Eliade, ci Mircea Vulcănescu, intelectualul cu maximum de potenţial şi cu o cuprindere universală şi o capacitate de a o exprima, de a amănunţi chiar, absolut uluitoare. Dar era foarte discret cu exteriorizarea acestui univers de cunoştinţe. Era în acelaşi timp un om plin de solicitudine. În clipa în care vedea că ai o anumită nevoie şi îi puneai întrebările, atunci răsărea, răsărea ceva absolut uluitor. Ştiu că eram în primele luni pariziene, venise la Paris cu nu ştiu ce fel de misiune, fără îndoială că trebuia să fie o misiune oficială, şi eu aflasem de la Cioran că urmează să vină. L-am rugat pe Cioran să ne întâlnim împreună. Noi ne cunoşteam, şi cu mine şi cu soţia mea, de data asta eram căsătoriţi, şi ne-am întâlnit într-o seară, în jur de ora 10. O seară târzie, la o cafenea de pe Boulevard Saint Michel. Am petrecut o noapte împreună cu el. A fost ceva uluitor. Cioran, care era un om care acapara vorbirea în momentul în care erai cu el, a stat pe post de mut şi de ascultător timp de ore. Era ceva uluitor modul cum se organiza. Întâi cantitatea de informaţie pe care o avea, felul în care o organiza era ceva absolut, absolut uluitor. Pe vremea aceea, viaţa culturală a Bucureştiului se desfăşura în bună parte prin aceste întâlniri între un public avid de informaţie şi o elită de conferenţiari de cea mai înaltă ţinută, printre care şi foştii „criterionişti”, după ce se dizolvase „Criterion”. Se dizolvase şi din cauză că o trăgea în toate direcţiile din punct de vedere politic şi a început momentul acesta de angajări politice directe. Mai era Dales, în afară de Fundaţie. Deci erau săli în care se organizau conferinţe în mod regulat, fie duminică dimineaţa la Dales, fie în alte zile la Fundaţie, la care noi mergeam în mod obişnuit. Ei bine, conferinţele lui erau un regal de înălţime a ideaţiei şi de varietate a cunoştinţelor, a exemplelor care erau mobilizate pentru demonstrarea unei teze. Era absolut extraordinar.
P. S.: Nici Mircea Vulcănescu nu a apucat să-şi închege o operă prin care să rămână posterităţii…
M. Ş.: Nu, nu a apucat pentru că a ajuns directorul vămilor. Era un om de o conştiinciozitate rar întâlnită în partea asta orientală a Europei, care îi consuma, energia fără îndoială nu, căci era inepuizabil, dar îi consuma timpul care era limitat.
P. S.: Pe Nicu Steinhardt l-aţi cunoscut?
M. Ş.: Da, sigur că l-am cunoscut şi l-am iubit foarte mult.
P. S.: În ce context l-aţi cunoscut?
M. Ş.: De fapt l-am cunoscut prin fiică-mea, care îl cunoscuse şi l-a adus la noi în casă. Ne-am împrietenit pe loc, a fost o prietenie „la prima vedere”, aşa ca dragostea la prima vedere, şi am rămas foarte legaţi până la urmă. Îl cunoscusem în faza pre-închisoare şi pre-călugărie şi pe urmă, când a devenit călugăr, ne întâlneam la Bistriţa. Erau întruniri organizate acolo, la care, în ultimii ani, veneam foarte mulţi bucureşteni. Eram şi eu printre ei, era Liiceanu, era Pleşu, era Sorin Vieru care venea. O dată ştiu că a venit şi Stelian Tănase. Ţineam conferinţe 4-5 zile, în toamnă, sfârşitul verii, începutul sezonului cultural să spunem. Nicu Steinhardt, care era la Rohia, ajungea destul de uşor. De altfel, era şi părintele Pintea, pe vremea aceea doar poetul Pintea, care avea o legătură cu Rohia, îl aducea.
P. S.: La fel, Steinhardt este cunoscut mai ales pentru Jurnalul fericirii, jurnal care reface experienţa sa concentraţionară şi experienţa convertirii sale.
M. Ş.: Da, e uluitoare cartea. Uluitoare carte. Reconstituită, de altfel, de Nicu, în cap, în clipa în care i-a fost confiscată la o descindere a miliţiei sau a Securităţii de pe vremuri. În afară de asta, toată opera lui e foarte interesantă. Sunt foarte interesante şi predicile. E o viaţă spirituală profundă, autentică, bine organizată din punct de vedere intelectual şi cu o mare deschidere spirituală. Era un om cu totul deosebit, un om minunat.
P. S.: Cum l-aţi perceput după călugărirea sa?
M. Ş.: Cu o umanitate ridicată deasupra ei însăşi şi făcută transparentă durch und durch, de la un capăt la altul. De o directeţe, de o sinceritate, de o disponibilitate spirituală, de o capacitate de cuprindere şi de frăţietate nemaipomenite.
P. S.: Dintre personalităţile emigraţiei culturale româneşti, pe cine aţi cunoscut la Paris?
M. Ş.: Ne-am cunoscut toţi, atunci am devenit o apă şi un pământ. Pe Noica, pe Cioran şi pe Lupaşcu, dintre cei din emigraţie. Ultimul ar trebui să fie recuperat pentru cultura română sau de către cultura română, lucru care nu s-a întâmplat până acum. Cărţile lui, care sunt extraordinar de interesante, ar trebui să fie traduse sistematic.
P. S.: Ştefan Lupaşcu este într-adevăr foarte puţin cunoscut în cultura română. Care credeţi că este motivul pentru care a fost mai puţin receptat?
M. Ş.: Zona speculaţiei. Adică, plecat din discipline fizico-matematice, este foarte greu. Caracteristica umanismului românesc este restrângerea pe domeniul literatură, poezie, filosofie la modul edificator, dar nu la modul sistematic, la modul dur al filosofării. Asta trebuie să fie una dintre explicaţii. O anumită superficialitate românească, chiar în problematica aceasta a receptării propriilor valori şi a aducerii lor în aria de unde au pornit. Pentru că niciunul dintre cei care au plecat nu s-a manifestat la vârful posibilităţilor lui aici în ţară. Au plecat de aici şi la vârful posibilităţilor lor s-au manifestat în străinătate. Noi suntem în situaţia de a trebui să-i recuperăm pentru ca să-i adăgăm la ceea ce începuseră să clădească aici în România. S-a făcut ceva pentru unii dintre ei, dar în niciun fel nu s-a făcut pentru Lupaşcu. Avem nişte încercări ale lui Noica, din anii ’30 aproximativ, să-l familiarizeze, dar s-au oprit destul de repede. Au fost câteva articole ale lui Noica în revistele româneşti lunare, dar după asta s-a lăsat tăcerea. A mai apărut un volum selectiv din Lupaşcu pe la sfârşitul regimului trecut, prin anii ’86, ’87, la editura Politică, care începuse să se deschidă. E un volum care, însă, a apărut cenzurat. A trezit protestele vehemente ale lui Lupaşcu. Deci nu e o ediţie utilizabilă.
P. S.: Cum arăta Emil Cioran, cel din viaţa de zi cu zi?
M. Ş.: Emil Cioran, cel din viaţa de zi cu zi, era omul cel mai amabil din lume, cel mai surâzător, cel mai ospitalier, cel mai cald.
P. S.: Spre deosebire de tenebrosul Cioran din cărţile lui.
M. Ş.: Exact. Mai ales spre deosebire de tenebrosul Cioran în jurnalul lui nocturn, pentru că era un om al nopţii. Atunci crea. Era un om sociabil în timpul zilei. Ştia să primească extraordinar, cu inima deschisă. Nu trebuie să ne lăsăm obnubilaţi de imaginea de sine pe care şi-a făcut-o în cărţile pe care le-a scris. Era un tip angelic, deschis, uman, cald, plin de solicitudine pentru cei din jurul lui. Pe când dincolo era numai venin revărsat…
P. S.: Cum explicaţi diferenţierea aceasta între…
M. Ş.: Nu ştiu cum să mi-o explic, dar am constat-o de foarte multe ori. Eram în termeni foarte buni cu el şi ne simţeam foarte apropiaţi. Când, după ce m-am întors în ţară, din când în când aveam posibilitatea să merg la Paris, îl vedeam de fiecare dată şi era minunat.
P. S.: Iar Eugen Ionescu?
M. Ş.: Ei, cu Eugen Ionescu m-am împrietenit la cataramă şi era o frecventare zilnică în timpul anului pe care l-am petrecut împreună, la început, când eram amândoi bursieri. Întâmplarea a făcut că eu, fiind un om mai senin, mai echilibrat, iar el fiind un neliniştit funciar, din plămadă era un om neliniştit, raporturile s-au inversat. Cu toate că era ca vârstă cu şapte ani mai mare decât mine, raporturile dintre noi s-au inversat: el a devenit un fel de pupil al meu. Îşi căuta refugiu pentru liniştire. Poate că aşa am rămas prieteni foarte legaţi.
P. S.: Există, în cazul lui Eugen Ionescu, diferenţieri între omul de zi cu zi şi scriitor, aşa cum există în cazul lui Cioran?
M. Ş.: Da, sigur… Omul de zi cu zi este un om prins în reţeaua de relaţii sociale, se manifestă în raport cu prietenii. Raportul de noapte este un raport între tine şi tine prin mijlocirea hârtiei albe. E un alt fel de întâlnire.
P. S.: O altă personalitate pe care aţi cunoscut-o este Constantin Noica.
M. Ş.: Da, şi trebuie să spun că noi ne-am legat foarte tare. După întoarcerea mea în România, am început să ne frecventăm. Dintre vechii mei prieteni parizieni, era singurul care era la îndemână. Şi poate că spun mult când spun „vechii mei prieteni parizieni”, pentru că în perioada în care mă împrietenisem la cataramă cu Eugen Ionescu şi mă apropiasem de Cioran, cu Noica nu am avut decât contacte întâmplătoare, în perioada lui pariziană. Odată întors în ţară într-o simplă vizită şi sechestrat aici, obligat să rămân şi să îmi rechem familia (care se şi înmulţise între timp, pentru că aveam doi copii care se născuseră în Franţa), atunci abia am început această relaţie cu Noica, de care mă simţeam apropiat şi care se simţea, el însuşi, apropiat de mine. Pe urmă, când el s-a retras la Păltiniş, mergeam periodic şi stăteam câteodată chiar şi o săptămână acolo. Uneori mă întâlneam cu echipa lui de discipoli (Pleşu, Liiceanu şi aşa mai departe), dar uneori se întâmpla să nu fie prezenţi acolo la Păltiniş.
P. S.: Cum aţi perceput detenţia lui Noica?
M. Ş.: Era un exemplu care trebuia dat intelectualităţii, o bună lecţie. A fost făcut un proces monstru, în care au fost băgate împreună cauze extraordinar de îndepărtate şi oameni care nu se cunoşteau între ei. Pe de o parte grupul aşa-zis Pillat, pe de altă parte grupul aşa-zis Noica, au fost băgaţi într-un unic proces, cu acelaşi tip de acuzare şi cu aceleaşi pedepse, lucru care nu era deloc real, unii dintre ei nu se cunoşteau în mod direct sau se cunoşteau doar din auzite. Dar se întâmplase revoluţia din Ungaria şi trebuia dată o lecţie foarte dură. Vedeţi că ei, cu toate că au fost eliberaţi după vreo 4-5 ani de puşcărie, au suferit condamnări de 20-25 de ani de muncă silnică, regimul lor de puşcărie nu a fost de muncă silnică, cu toate că a fost dur. În acest regim de puşcărie, bietul Noica şi-a pierdut, din bătăile suferite, toată dantura.
P. S.: Experienţa comunismului poate că a frânt avântul generaţiei ’27…
M. Ş.: N-aş spune că l-a frânt, dovadă e Noica însuşi. Entuziasmul lui cultural a rămas intact. Dacă nu ar fi fost accidentul acelei morţi stupide… A murit în plină vitalitate intelectuală şi cu resurse biologice. Eu am fost în ultimul an la Păltiniş, puţin înainte de acest accident, şi am făcut plimbarea, turul acela al Păltinişului, mergând, stând, discutând. Evident că el dura aşa mai mult decât dacă ar fi fost făcut de unul singur, pentru că, după 20-30 de metri în care discutai, te opreai şi discutai stând şi gesticulând, şi contrazicându-te… dacă eram eu. Dacă erau discipoli, aceia erau mai cuminţi, şi atunci Noica putea să peroreze şi să dea lecţii.
P. S.: Pentru că am ajuns să discutăm puţin despre experienţa aceasta a comunismului, care era legătura dintre viaţa culturală şi viaţa politică pentru această generaţie?
M. Ş.: În măsura în care viaţa culturală era cu adevărat culturală şi nu „culturală”, legătura era nulă! Când ea era existentă, cultura primea ghilimele, o aşa-zisă cultură. Asta era în relaţia cu partidul. Dar, trebuie spus că intelectualii de format mare şi-au câştigat independenţa. În orice caz, independenţa de gândire, dar, aş spune, se luptau chiar pentru independenţa de expresie.
P. S.: Înainte de instaurarea comunismului, care era legătura dintre cele două, viaţa culturală şi cea politică, pentru că toţi marii intelectuali se pare că au fost angajaţi politic. Nu exista o cultură solitară, o cultură izolată?
M. Ş.: Generaţia, în momentul în care şi-a făcut alegerea, în momentul startului, care s-a petrecut în deceniul al treilea, deci imediat după 1920, şi-a făcut următorul raţionament (explicit formulat de Mircea Eliade): toate generaţiile care ne-au precedat au avut drept ideal unificarea entităţii etno-lingvistice româneşti în graniţele unui stat. Au trebuit să lupte pentru treaba asta şi niciunul dintre intelectuali nu a putut să se consacre pur şi simplu, să se retragă în chilia lui, şi să se dedice culturii. Suntem prima generaţie care avem un stat unitar şi ne putem în întregime consacra culturii. Deci, nu ne ocupăm de politică. Lucru care s-a petrecut de-a lungul întregului deceniu trei, în care ei s-au format şi au început să se manifeste. De la mijlocul anilor ’20 au început în presă, în presa culturală, articole, întâlniri. Ea era, şi din punctul de vedere al întâlnirilor cotidiene, fizice, ochi către ochi, foarte coerentă. Ei, în deceniul patru, adică în anii ’30, spre mijlocul lui, s-au adunat norii asupra Europei, şi ceea ce părea un lucru definitiv câştigat în istorie, chiar unitatea naţională, începea să se problematizeze. Aceasta a fost o primă raţiune pentru începutul de politizare a înseşi Generaţiei, care a vrut să se despovăreze de politică, în mod radical, şi să nu mai facă decât cultură.
P. S.: O personalitate pe care aţi menţionat-o la început, şi care pentru mine este fascinantă, este Alexandru Dragomir. Dragomir este fascinant prin parcursul său şi prin capacitatea sa de a nu scrie nimic şi de a nu ieşi în public. Eu am înţeles, în măsura în care am reuşit să lecturez din ceea ce a rămas în urma lui, că pentru el idealul era acela de a înţelege şi nu acela de a crea o operă. Tocmai aceasta se pare că a fost disputa între el şi Noica.
M. Ş.: E adevărat, şi tot ce a scris mergea în sensul acesta. De altfel, după părerea mea, aici se găseşte şi valoarea a ceea ce a scris el. O zbatere reală la nivelul întrebării. Cam toată opera lui se desfăşoară la nivelul întrebării. Între întrebare şi răspuns este o zonă de încercare a răspunsurilor, care ţine tot de zona întrebării. Acolo se desfăşoară opera lui Sănduc, prietenul meu, care pentru mine a rămas Sănduc, nu Alexandru Dragomir.
P. S.: Ce anume din forurile sale interioare l-a determinat să nu publice?
M. Ş.: Faptul că se menţinea în zona întrebărilor, cred…
P. S.: Că nu definitivase răspunsul sau răspunsurile?
M. Ş.: Niciodată răspunsurile nu sunt definitive, totdeauna ele sunt provizorii. Poate că era şi lucrul ăsta. Nu a vrut nici să edulcoreze propria lui problematică, nici să o devieze de la propria lui linie. E un pericol, un risc pe care ţi-l iei în regimuri despotice, de a nu putea să-ţi duci gândul până la capăt, de a trebui să te aliniezi, şi aşa mai departe. El cu manuscrisele în sertarul lui era în siguranţă din punctul de vedere al propriei purităţi.
P. S.: Înspre finalul întâlnirii noastre, aş vrea să schimbăm registrul. Dumneavoastră sunteţi aplecat înspre zona teologiei. Care credeţi că ar fi rolul teologiei în spectrul ştiinţelor umaniste astăzi?
M. Ş.: Eu aş scoate teologia din zona ştiinţelor umaniste. Originea ei e dublă. Odată vine din străfundul uman şi pe urmă vine dintr-o transcendeţă pe care nu putem în niciun fel să o evacuăm. E absolut limpede. Într-o oarecare măsură, teologia este umană, dar într-o altă măsură ea nu este umană. Se găseşte în acest punct delicat, între ceea ce ne întemeiază şi ceea ce ne depăşeşte şi ne supraîntemeiază. E o zonă care niciodată nu va putea deveni o ştiinţă care să fie inclusă în zona umanistă.
P. S.: Distincţia dintre teologie şi restul ştiinţelor. Şi atunci care este raporul. Cum interferează ele?
M. Ş.: Totuşi, e făurită prin mâna omului şi trece prin mintea, prin sufletul şi prin aspiraţiile umane.
P. S.: Vă mulţumesc, a fost o reală bucurie să stăm de vorbă.
M. Ş.: Şi pentru mine a fost o bucurie la fel de mare.
P. S.: Vă mulţumesc!
