Note de lectură. Eseu despre experienţa morţii, Paul-Ludwig Landsberg

În anul 2006 editura Humanitas a reeditat Eseul despre experienţa morţii  al lui Paul-Ludwig Landsberg. Titlul în sine este unul care atrage atenţia şi,  încă de la primele pagini ale prefeţei, semnată de Jean Lacroix, şochează ironia vieţii autorului. P-L Landsberg a fost creştin, el se declara catolic, dar afirma că nu este de acord cu două puncte din doctrina catolică. I se părea că în materie de morală a familiei catolicismul este de un juridism excesiv, iar interdicţia sinuciderii o respingea categoric. Îşi demonstra libertatea faţa de propria sa moarte şi decizia de a dispune de ea în momentul pe care îl va socoti cuvenit purtând asupra lui otravă. Nu voia cu nici un preţ să cadă în mâinile Gestapo-ului (a fost un militant anti-nazist) şi mai cu seamă în iarna 1941-1942 era împăcat cu gândul morţii. În vara anului 1942 părerea însă i s-a schimbat radical şi mărturiseşte „L-am întâlnit pe Christos, mi s-a arătat”. Este punctul în care renunţă şi la otravă. A urmat la scurt timp arestarea de către Gestapo care s-a petrecut în martie 1943. A fost deportat în lagărul de la Oranienburg unde a murit de epuizare fizică la 2 aprilie 1944. Cel care fusese decis să dispună de otravă pentru a nu cădea în mâinile Gestapo-ului renunţă aşadar să facă acest lucru în urma unei revelaţii şi tocmai moartea de care fugea îl cuprinde. Acesta este cred elementul biografic care justifică cel mai mult autenticitatea acestei cărţulii despre moarte (Eseul despre experienţa morţii este urmat şi de un text despre problema morală a sinuciderii).

Punctul de pornire al Eseului despre experienţa  morţii al lui P.-L. Landsberg îl constituie afirmaţia lui Voltaire  care spune „Specia umană este singura care ştie că trebuie să  moară, şi o ştie datorită experienţei.”(p. 15) Această afirmaţie este cea care duce la formularea întrebării fundamentale pentru acest eseu „Există vreo experienţă specifică morţii, în care moartea să se manifeste ca aparţinând omului în deplinătatea experienţei sale personale? Dar această experienţă care ne permite de acum să stabilim un fapt destul de verosimil nu ne pune oare în mod nemijlocit în faţa necesităţii sorţii noastre?”(p. 18)

În efortul de a elucida tema experienţei morţii, Max Scheler oferă un răspuns „nesatisfăcător” pentru Lansberg, deoarece experienţa descrisă nu este cea a morţii ci este experienţa îmbătrânirii. „Dar moartea în experienţa omenească nu este oare ceva total diferit de ideea de limită ultimă a experienţei individuale?”(p. 20) În acest punct al discursului despre experienţa morţii este introdusă ideea dualităţii unei astfel de experienţe. „Putem să o cunoaştem (moartea n. n.) ca viitor imanent al propriei noastre vieţi, şi pe de altă parte ca moarte a celuilalt la care asistăm sau de care luăm cunoştinţă în mod indirect.”(p. 20). Din această dublă experienţă rezultă o dublă certitudine „Am nu numai certitudinea că trebuie să mor odată, adică odată ce a fost atins acel punct limită al morţii naturale, ci şi certitudinea că în fiecare clipă din viaţă mă aflu nemijlocit în faţa posibilităţii reale a morţii, astăzi şi întotdeauna.”

În corelaţie cu experienţa morţii se găseşte experienţa individualizării „cele mai importante categorii de fiinţe omeneşti care par să ignore necesitatea  morţii sunt copiii şi oamenii primitivi” (p. 23), „… procesele individualizării şi mortualizării merg mână în mână” (p. 29), iar „pe măsură ce ne individualizăm noi înşine remarcăm singularitatea celorlalţi”(p. 30). În punctul acesta al  individualizării intervine experienţa morţii celuilalt, o experienţă care impune confruntarea cu necunoscutul (32) şi care depăşeşte „orice experienţă a bolii, a suferinţei şi a bătrâneţii” (33) care în mare parte aparţin sferei cunoscutului. Sferă din care persoana dispare „exact în momentul în care procesul vital dintr-un organism dat a luat sfârşit.”

Trecerea de la experienţa morţii celuilalt la conştiinţa necesităţii morţii nu se face decât prin „participare prin dragostea personală în care se scaldă integral această experienţă. Am constituit un noi cu muribundul. Şi tocmai prin acest noi ajungem la cunoaşterea trăită a propriei noastre necesităţi de a  muri… Nu ne-a atins în acea clipă copleşitorul frig al morţii? Vom mai fi oare aceeaşi după ce-l vom fi simţit?” (34)

După un periplu filosofic (capitolul IV oferă „Temeiuri ontologice” pentru experienţa morţii) Paul Ludwig Landsberg revine la problema morţii aproapelui (care „înseamnă infinit mai mult decât în general moartea alcuiva” p. 30) privită din perspectiva cărţii a patra a „Confesiunilor” Sfântului Augustin. În această carte, Augustin transcende particularul meditând asupra morţii unui prieten. În această situaţie durerea este atât de mare încât mărturiseşte Augustin „Ajunsesem să fiu nedumerit de mine însumi” (p. 57). Afirmaţia aceasta este potrivit lui Lansberg chiar naşterea filosofiei existenţialiste „În cadrul acestei nedumeriri care este în fiinţa noastră, se mişcă, între nădejde şi deznădejde filosofia existenţialistă, filosofia prin care omul încearcă să-şi înţeleagă propria condiţie. Or este necesar ca experienţa morţii celuilalt să servească drept introducere la această nedumerire pentru că prin ea ni se revelează că viaţa trecătoare a omului nu poate fi existenţa lui şi nici existenţa însăşi” (p. 57)

Capitolul VII analizează ,,Forme ale experienţei morţii” şi are ca idee fundamentală raportul ( de dependenţă sau de independenţă) care se stabileşte între viaţa personală şi viata corporala. În acest sens atenţia specială i se dă filozofiei lui Platon pentru care ,, Să filozofezi înseamnă să mori, să părăseşti aceasta lume a imaginilor această peşteră a umbrelor, pentru o altă lume care există cu adevărat …”(65)

            Limitele filozofiei lui Platon, ca dealtfel limitele fiecărei filozofii precreştine europene, contă în faptul că „persoana nu era încă revelată, iar sensul morţii rămânea ascuns” (68)

            Întreaga filozofie antică, de la Aristotel până la victoria creştinismului are în centru meditaţia asupra morţii. Paul Ludwig Landsberg expune tema morţii aşa cum estre ea conceputa în două mari tradiţii filozofice: epicuriană şi stoica. „Hotărârea stoică nu este o fugă, ca in cazul epicureilor, este un atac în parte disperat. Şi totuşi atitudinea stoică mi se pare cea mai sublimă câtă vreme omului nu i se recunoaşte posibilitatea de a participa la o ordine existenţială care transcende moartea.”(75-76)

            „Viaţa omului fără Dumnezeu seamănă cu o tragedie, dacă nu avem în vedere unul sau altul din momentele sale luate separat, ci structura şi sfârşitul ei.” (77) spune P. L. Landsberg la debutul penultimului capitol al „Eseului despre experienţa morţii”, intitulat „Intermezzo tauromahic”. Este oferită o privire de ansamblu asupra vieţii prin compararea cu lupta din arena cu tauri. „În limitele unei concepţii exclusiv imanente vieţii şi morţii omului, nu poate exista mister cu un simbolism mai limpede. Omul are şi el o dată prilejul să creadă că este învingător, făcându-se aliatul duşmanului de neînvins. Dar, în adâncul sufletului ştie că taurul este el, că supraomenescul stoic al matadorul e fictiv şi ca această luptă cu deznodământ tragic predestinat este propriul lui sfârşit. Şi, cu toate acestea, omul nu deznădăjduieşte în faţa adevărului: nu-şi poate împlini nădejdea decât în cazul în  care ar exista în ciuda tuturor lucrurilor, posibilitatea unei victorii asupra morţii. Omul nu deznădăjduieşte niciodată cu totul atâta timp cât trăieşte, dar: certitudinea unei victorii posibile nu se află decât în viaţa creştină.” (82-83)

            În acest punct se face trecerea spre „Experienţa creştină a morţii”, ultimul capitol al prezentului „Eseu…”. Sunt priviţi îndeaproape mistici precum Sfânta Thereza sau Meister Ekhart, dar şi Augustin care ar putea fi întrucâtva considerat primul mistic în sensul apusean al acestui termen. Pentru astfel de mistici adevărata dragoste de moarte nu poate fi decât o formă a dragostei de Dumnezeu. Moartea e atunci împlinirea unirii mistice între Dumnezeu şi suflet. (102)

            Alături de „Eseul despre experienţa morţii”, Editura Humanitas ne oferă, aşa cum arătam şi la început, un text despre „Problema morală a sinuciderii”. Acest eseu pune problema sinuciderii dintr-o perspectiva creştină, sau pentru a fi mai exacţi din perspectiva doctrinei catolice (să nu uităm că interdicţia sinuciderii a fost multă vreme motiv de divergenţa între Paul Ludwig Landsberg şi Biserica Catolică).

            Morala creştină este singura care se opune în mod absolut şi fără să facă vreo excepţie (108) sinuciderii considerând-o drept păcat. Creştinul vede în ea un păcat luciferic şi nu o laşitate obişnuită. (111). Esenţială în cazul definirii sinuciderii este distincţia pe care o propune Lansberd, aceea între actul de a nu fugi de moarte şi actul sinuciderii. În felul acesta sinuciderea este definită ca „actul prin care o fiinţă omenească creează în mod voluntar ceea ce crede a fi cauza eficientă şi suficientă a propriei morţi.”(119)

            În etapa următoare, după ce au fost analizate argumentele lui Augustin şi ale lui Toma de Aquino împotriva sinuciderii, Landsberg se declară nemulţumit, toate acestea nu au forţa necesară pentru a împiedica un om de la sinucidere „departe de a fi legată de o aşa-zisă lege naturală, departe de a fi o regulă de bun simţ, interdicţia totală a sinuciderii se justifică şi se înţelege numai dacă ne raportăm la sminteala şi la paradoxul crucii” (135). „Omului care suferă şi pe care îl încearcă ispita sinuciderii îi putem spune doar: aminteşte-ţi de suferinţa lui Christos şi a martirilor. Trebuie să îţi duci crucea ca şi ei. Vei suferi dar crucea suferinţei înseşi îţi va deveni uşoară printr-o forţă necunoscută care vine din miezul iubirii dumnezeieşti”(139)

            Sub puternica influenţa a gândirii romano-catolice, micuţul studiu despre experienţa morţii şi despre problema sinuciderii oferă însă importante puncte de plecare pentru înţelegerea celei mai stringente probleme umane, moartea. Autenticitatea acestor texte (şi mai ales al celui despre sinucidere) este dată de moartea într-un anume fel martirică a autorului.

              

 

Interviu cu părintele John Breck

De ceva vreme, poate în urmă cu un an şi mai bine, am avut bucuria de a realiza un interviu cu părintele John Breck, prezent în România cu ocazia traducerii unei cărţi a sfinţiei sale, la editura Sophia. Mi se pare ca atunci când spun că am avut bucuria de a-l întâlni pe părintele John în cadrul unui interviu, nu spun suficient, pentru că dincolo de cuvinte rămâne încântarea reală a întâlnirii. Iată traducerea unei părţi a acelui dialog. Integral se va găsi într-un volum în curs de publicare la Editura Canonica.

Dintre aspectele cuprinse în cartea care care tocmai v-a fost tradusă în limba română[1] , aş vrea să discutăm despre ultimul capitol, acela privind moartea, o problemă serioasă pentru fiecare dintre noi, cea mai mare spaima a neamului omenesc. Această  problemă  ar trebui să fie însă rezolvată de către creştini, aşa că vreau să vă întreb direct, ce anume ştiu creştinii în plus faţă de ceilalţi pentru a nu se teme de moarte, pentru a putea face faţă acestei probleme.

 

 În privinţa morţii cred că trebuie să începem de la viziunea biblică, fundamentală şi foarte adâncă, în privinţa a ce este moartea de fapt. Pe de o parte sunt cei care pur şi simplu sunt înspăimântaţi de ideea morţii, când toate visele, speranţele şi ambiţiile lor ajung la capăt. Pe de cealaltă parte avem foarte mulţi alţi oameni, în special în lumea secularizată, care consideră că moartea nu este altceva decât unul dintre aspectele vieţii biologice, fără nici o altă semnificaţie, şi care cred că atunci când murim dispărem pur şi simplu. Perspectiva creştină, perspectiva biblică este bineînţeles foarte diferită. Moartea este şi rămâne în limbajul Sfântului Apostol Pavel, ultimul duşman, noi înţelegem că Dumnezeu ne-a creat pentru viaţă şi nu pentru moarte, moartea este un intrus în această lume, este consecinţa revoltei noastre împotriva lui Dumnezeu, sursa vieţii. Însă în şi prin această umbră a morţii Dumnezeu întotdeauna ne cheamă la viaţă.  Viaţa aceasta nu este numai existenţa biologică, de fapt viaţa noastră biologică nu este decât o foarte scurtă pregătire pentru comuniunea veşnică împreună cu Dumnezeu şi în Dumnezeu. Aşadar trebuie să începem, cred eu, cu această perspectivă, dar la un nivel psihologic trebuie să recunoaştem că astăzi,  ceea ce pare a-i înspăimânta pe oameni cu adevărat, este procesul morţii, degradarea treptată şi nu moartea în sine. Vedem că tehnologia medicală a ajuns în stadiul în care o persoană poate fi ţinută în viaţă prin conectarea la aparatură şi prin medicaţie, când este aproape un cadavru, aproape mort. Am văzut cu toţii imagini, sau am inventat astfel de imagini şi le păstrăm în mintea noastră, despre unii oameni care se luptă să moară şi cu toate astea sunt ţinuţi în viaţă din cauza a ceea ce noi numim eroii medicinei (Medical Heroes),  şi asta creează oamenilor o spaimă teribilă. Ei nu vor să îşi sfârşească viaţa într-o cameră de spital, în izolare, conectaţi la maşini care îi ţin în viaţă cu toate că trupul lor se luptă pentru a muri, chiar dacă, aşa cum spunem în rugăciunile Bisericii, sufletul se luptă pentru a părăsi trupul. Cred că tehnologia modernă, care pe cât de minunată poate fi ea în anumite împrejurări,  pentru pacientul ajuns la capătul vieţii, reprezintă mai mult o povară decât un beneficiu.

 

Oamenii moderni mor într-un mod diferit decât înaintaşii lor, au o perspectivă diferită asupra vieţii şi a morţii? Vă pun această întrebare pentru ca aş vrea să mergem mai departe şi să discutăm despre îngrijirea familială şi cea instituţională în  ultima etapă a vieţii. O instituţie poate înlocui cu succes îngrijirea familială? pentru că eu mă gândesc că oamenii ar trebui să moară în familiile lor, mi se pare o anomalie să mori într-o cameră de spital, departe de ai tăi.

 

Aceasta este o uriaşă problemă pentru oamenii din emisfera nordică, în mare parte datorată extraordinarului progres făcut de tehnologia medicală, şi de îngrijirea medicală în ansamblu. Este adevărat că cei mai  mulţi oameni, ca şi în trecut, consideră că este mult mai bine să mori acasă, înconjurat de familie, de cei dragi, într-un mediu familiar, decât să fie dus într-o cameră de spital şi lăsat pe mâinile unor străini, conectaţi la tot felul de aparate şi înghiţind medicamente care îi pot face să se simtă mai rău decât chiar boala pe care o au, aşa cum este cazul chimioterapiei. Aşadar, eu cred că punctul dumneavoastră de vedere este foarte corect. Această schimbare, de la faptul de muri acasă la faptul de a muri la spital, are două etape: În prima fază este o trecere naturală de la o societate  agrară la o societate urbană. Când oamenii locuiau la ţară, şi acest lucru este încă valabil, familiile erau mari, extinse, copii puteau avea grijă de părinţi. Se poate vorbi de  o anumită reciprocitate în interiorul sistemelor familiale, nu doar părinţii au grijă de copii, dar şi copii la rândul lor au grijă de părinţi. Foarte adesea oamenii munceau la câmp spre exemplu, până la vârste înaintate, şi pur şi simplu murea din cauza unui atac de cord, culegând cartofi sau făcând ceea ce au  făcut toată viaţa. Acesta, în cele mai multe dintre cazuri era un mod frumos de a muri. Dezvoltarea tehnologiei medicale plus urbanizarea ne  situează în cu totul alte circumstanţe. Oamenii se descoperă prinşi între două situaţii, pe de o parte dorinţa de a muri în linişte, în Biserică, ne rugăm pentru un sfârşit creştinesc vieţii noastre, în pace şi fără de osândă, şi asta este ceea ce vrem cu toţii. Dar în zilele noastre ameninţarea diferitelor boli, mă refer aici la cancer în mod special, dar nu numai, ci şi la boli neurologice ca de ex Alheimer sau Parkinson, boli care produc deteriorarea trupului, fac ca ideea de a locui acasa, chiar înconjurat de membrii familiei, poate fi înspăimântătoare pentru că nu au acces în special la metodele şi medicamentele de reducere a durerii care adesea le pot prelungi viaţa. Aşadar găsim mereu pacienţi în spitale care vor să fie moară în pace, aşa cum mureau şi strămoşii lor, cu familia împrejurul lor, dar sistemele familiale s-au deteriorat aşa de mult în societatea urbană din zilele noastre, încât foarte des când cineva intră în spital, nu sunt membri ai familiei disponibili. În ultimii ani se dezvoltă, chiar şi în România, şi cred eu ca are un potenţial pozitiv uriaş în această privinţă, programe de îngrijire paleativă (în Braşov spre exemplu Daniela Moşoiu a lucrat împreună cu alţii în această direcţie, nu am vizitat centrul ei încă dar o voi face anul viitor în mai, dar se pare că centrul acesta este o reuşită), astfel de centre se găsesc din ce în ce mai multe în America şi în Europa de vest.   Tot mai mulţi oameni încearcă să îşi asume filosofia care se găseşte în spatele mişcării azilurilor filantropice, o mişcare pornită din Anglia cu câteva zeci de ani în urmă, şi să o aplice în situaţiile în care ei se găsesc. Ideea de bază este ca nu se încearcă vindecarea celor care merg în astfel de aziluri, deoarece ei se găsesc în general dincolo de punctul în care vindecarea mai este posibilă, scopul real este să le ofere acestora dragoste, atenţie, compasiune şi pur şi simplu să-i ajute în procesul morţii, aceasta pentru că, o spun din nou, ceea ce cred ca provoacă oamenilor atât de mult stres, nu este fenomenul natural al morţii, care este oarecum abstract, ci este procesul care duce înspre moarte.

 

 

---

[1] John şi Lyn Breck, Trepte pe calea vieţii, o viziune ortodoxă asupra bioeticii, traducere din limba engleză de Geanina Filimon, Editura Sophia, Bucureşti 2007, 280 p.