Karl Christian Felmy: Teologia ortodoxă de astăzi

De când am citit traducerea „Dogmatica experienței eclesiale” m-a fascinat personalitatea profesorului Karl Christian Felmy, marele teolog lutheran, profesor la Erlangen, care s-a convertit la Ortodoxie. Despre acest parcurs puteti citi si aici, un interviu realizat cu pr. Picu Ocoleanu, un discipol al lui Felmy.

M-am bucurat când am găsit de curând un interviu al profeorului, publicat în limba germana pe site-ul mitropoliei române a Germaniei. L-am traduspentru a-mi încerca puterile cu această limba frumoasă, dar pentru mine încă dificilă.  Traducerea este una de lucru, se pretează la îmbunătățiri.

Interviu cu Doamna Marija Ivanova de la Ziarul Православие България (28. Mai 2007) cu ocazia apariţiei în limba bulgară a cărţii lui Felmy “Teologia ortodoxă de astăzi”.

Stimate prof. Felmy, ar fi interesant pentru cititorii noştri să afle mai multe despre întâlnirea dumneavoastră cu Ortodoxia.

Încă foarte devreme am fost interesat de Ortodoxie. De ce? Numai Dumnezeu ştie asta. Probabil că a a avut de-a face cu faptul că tatăl meu, preot al Bisericii Lutherane, a fost membru al unei Frăţii care făcea eforturi pentru înnoirea şi trăirea vieţii cultice şi sacramentale în Biserica Lutherană din acea vreme. Îmi amintesc că în acea perioadă, eu, un tânăr de 12 ani mi-am întrebat tatăl ce este Ortodoxia. Asta înseamnă că exista un interes. Când deja eram student la Teologie la Universitatea din Heidelberg, interesul pentru Ortodoxie s-a intensificat. Pe drumul către Universitate se găsea o biserică vechi-catolică, unde în fiecare duminică se celebra Liturghia ortodoxă. Odată am trecut pe acolo în timp ce se oficia Sfânta Liturghie. De la acea dată am mers adesea pentru a cunoaşte Liturghia ortodoxă şi pentru ca să mă rog. Un al doilea impuls l-am primit în timpul pregătirii unei lucrări de seminar. În timp ce adunam material pentru această lucrare în Biblioteca Institutului Ecumenic al Universităţii din Heidelberg, am deschis întâmplător cartea lui Igor Smolici „Viaţa şi învăţătura stareţilor” pe care am devorat-o cu entuziasm. De atunci sunt recunoscător pentru că prima mea întâlnire cu Ortodoxia a fost prin Sfânta Liturghie şi printr-o minunată carte despre stareţii ruşi şi nu prin manualele aride de Dogmatică sau prin Catehisme.

După un an m-am întors la Münster, unde locuiam împreună cu părinţii (şi unde întâmplător l-am cunoscut pe răposatul T.P.Koev, în anul 1968, cu care m-am împrietenit ). În Münster s-a deschis între timp un Institut de Cercetare a Bisericilor Răsăritene. Acolo mi-am început studiile doctorale de Istoria şi Teologia Bisericilor ortodoxe şi mi-am scris teza despre Predica în Biserica Ortodoxă Rusă în secolul XIX. În anul 1956 a fost fondat la Recklinghausen, la 70 de kilometri distanţă de Münster, un muzeu de icoane cu cea mai mare colecţie din Europa de Vest. Am mers acolo adesea. Până astăzi întreţin un contact strâns cu acest muzeu. Icoanele joacă un rol important în cercetarea mea ştiinţifică şi sunt, după părerea mea, un izvor important al teologiei ortodoxe.

Există o părere conform căreia teologia ortodoxă se găseşte încă în “robia babilonică”, sub influenţa teologiei vestice (catolice şi protestante). Există şi influenţe vestice pozitive asupra teologiei ortodoxe?

Da, există. După cum se ştie, protopopul George Florovski a apreciat foarte precis dezvoltarea Teologiei ortodoxe, şi în special a celei ruseşti, după Căderea Constantinopolului, şi în acest context a vorbit despre pseudo-morfoza teologiei ortodoxe. Însă credea că lupta pentru teologie a fost câștigată în final în Rusia, adică s-a constituit o teologie rusă independentă (despre teolgia din alte ţări Florenski nu a scris nimic). În ultimii ani am început să studiez opera Protopopului rus Pavel Svetlov şi am fost uimit de erudiţia sa, cunoştea foarte bine teologia Sfinţilor Părinţi, dar şi teologia vestică din vremea sa. Vorbește adesea despre izvoarele din care se inspiră și despre ceea ce consideră potrivit pentru a înlocui teologia de școală din secolele 18-19. Examinarea critică a teologiei apusene nu a dăunat niciodată Ortodoxiei, pornind de la presupunerea că teologii ortodocși nu și-au uitat rădăcinile care se găsesc în experiența liturgică și ascetică a Bisericii. În această privință se dovedește deosebit de folositoare influența „Noii teologii” franceze asupra școlii de teologie ortodoxă de la Paris. Același lucru se poate spune despre gândirea teologică a Mitropolitului Pergamului, Ioannis Zizioulas, care demonstrează în toate lucrările sale că este în stare să „le cerce pe toate și să țină ce este bun” (conf 2 Tes 5,21), asta și cu privire la cele ale Apusului.

Cum vedeți raportarea teologiei protestante la Ortodoxie, ca la o rezervație istorică și intelectuală sau ca la un izvor de inspirație?

Este deja bine atunci când oamenii cunosc mai bine gândirea celorlalți. Bineînțeles că asta nu este deajuns și nu se constituie încă într-o întâlnire veritabilă. O adevărată întâlnire te face sa te înțelegi pe tine mai bine și nu doar pe ceilalți. Spre exemplu teologii ruși și-au dat seama la începutul secolului 20, în dialogul cu Vechii catolici, că conceptul „transsubstanțiere” este străin tradiției Părinților Bisericii. Pe de altă parte eu nu cunosc nici măcar un singur teolog protestant care s-a ocupat onest cu viața și învățătura Bisericii Ortodoxe, a cărui mod de gândire să nu se fi schimbat până la un anumit punct prin studiul ortodoxiei. Din păcate nu este suficient pentru îndreptarea protestantismului.

S-a schimbat ceva de când a apărut cartea dumneavoastră? Ce puteți spune despre relația cu teologia ortodoxă de astăzi?

Convingerea că teologia ortodoxă este teologia experienței eclesiale, pe care am studiat-o și pe care am expus-o în carte, nu s-a schimbat. Am continuat să lucrez în domeniul teologiei ortodoxe preocupându-mă îndeaproape de soteriologie și de învățătura despre kenoză. Este important ca legătura mea interioară cu obiectul cercetării să fie strânsă, eu de curând am primit ortodoxia. Dar aceasta este o decizie foarte personală și rezultatul firesc al preocupării de o viață cu ortodoxia, fără să fie o rețetă pentru vindecarea problemelor interbisericești în context ecumenic.

Ce spuneți despre oamenii de la noi care după diferite căutări își înoiesc credința ortodoxă și caută experiențe religoase vii?

S-a întâmplat ca în Rusia la începutul secolului 20 ca unii oamenii care au căzut de la credință să se întoarcă la Biserică după un anume timp. „Dar această întoarcere la Biserică” spune părintele George Florovski, „a fost foarte adesea amestecată cu o mișcare a poporului… „Credința cărbunarilor” sau a bătrânelor dădace ori a bigoților analfabeți este considerată model sau etalon.” Eu am spus în cartea mea că „noua teologie ortodoxă este îndreptată împotriva unui intelectualism unilateral, dar nu împotriva intelectului ca atare. Cine vrea să vadă o înaltă cultură intelectuală să se uite la Sfinții Părinți ai secolului 4. De aceea rațiunea nu trebuie anihilată, ci trebuie închisă în inimă, ceea ce înseamnă că nu se poate despărți rațiunea de experiența eclesială. Doar astfel poate fi biruit un intelectualism rece și nu prin refuzul rațiunii.

În afară de asta este important să mai învățăm să luam „viața în Hristos” din Taina Euharistiei. Adesea se uită ceea ce a învățat Sfântul Ioan Hrisostom: „Există cazuri în care preotul nu se deosebește de cei pastoriți, cum se întâmplă cu împărtășirea înfricosătoarelor taine. Cu toții vom fi la fel prețuiți, vom deveni un trup și un sânge. Și rugăciunile de mulțumire (adică euharistice) sunt comune, pentru că nu preotul singur aduce mulțumire ci întregul popor. După ce preotul mai întâi a primit răspunsul poporul și confirmarea că sunt „vrednici și drepți”, începe mulțumirea. Și cât este de minunat că împreună cu preotul poporul aduce aceste cântări laolaltă cu heruvimii și cu puterile cerești.”

traducere din limba germană publicata in revista Renasterea

Despre frumusețea Ortodoxiei. Convertirea profesorului Karl Christian Felmy. Interviu cu pr. Picu Ocoleanu

Profesorul Karl Christian Felmy s-a născut în anul 1938 la Leignitz. A făcut studii de teologie evanghelică la Munster și Heidelberg. În 1964 și-a început cariera academică la Munster, iar în 1969 și-a susținut teza de doctorat cu titlul „Predica în Rusia Ortodoxă. Cercetări cu privire la conținutul și specificul predicii ruse în a doua jumătate a secolului al XIX-lea”. La începutul anului 2007 s-a convertit la Ortodoxie în Biserica Rusă, iar în luna ianuarie a acestui an a primit hirotesia întru citeț. În 21 octombrie anul curent a primit titlul de Doctor Honoris Causa din partea Facultății de Teologie Ortodoxă din București.

Despre K. C. Felmy am purtat un dialog în primăvara acestui an, în studioul Radio Renașterea, cu pr. lect. dr. Picu Ocoleanu, de la Facultatea de Teologie din Craiova.

Părinte, sunteţi un apropiat al lui Karl Christian Felmy. Care este parcursul biografic al profesorului Felmy şi cum a ajuns acesta să se apropie de ortodoxie?

Este vorba, de curând, de părintele Vasili, pentru că numele ortodox al lui K. C. Felmy este Vasili, între timp fiind hirotesit şi citeţ, lector în Biserica Rusă, şi se poate ca în curând să fie hirotonit întru diacon. Părintele Vasili Felmy, cum îmi place să-i zic acum, a avut un parcurs îndelungat, dar tipic pentru un vest-european, către Ortodoxie. Felmy se întâlneşte cu Ortodoxia prin intermediul frumuseţii dumnezeieştii Liturghii şi a iconografiei ortodoxe. Nu se întâlneşte într-o manieră academică, de fapt cred ca am avea şi o serie de dificultăţi din punctul acesta de vedere dacă tinem seama că teologia noastră academică este mai mult mimetică, imită teologia apuseană. Felmy a copilărit undeva în nordul Germaniei şi acolo a descoperit frumuseţea icoanelor ortodoxe. E o temă fundamentală la Felmy. E un teolog al icoanei dar nu numai al icoanei. Asta înseamnă că principalele lui contribuţii teologice nu privesc în primul rând icoanele. Este însă foarte familiarizat cu icoana, fiind şi un bun restaurator de icoane. Chiar am avut o discuţie în urmă cu ceva  vreme cu Vasili Felmy, despre convertirea la Ortodoxie, şi nu putea înţelege cum anumite persoane susţin că aceasta ar trebui să survină de o manieră intelectuală, pentru că, spunea el, numai frumuseţea te poate aduce la Ortodoxie. Să vă închipuiţi şi faptul că între mediul nostru cultural şi mediul cultural european există diferenţe care îi împiedică pe mulţi care vor să facă pasul acesta să îl realizeze cu adevărat. Când am ajuns prima dată la studii în străinătate am întâlnit un nepot al profesorului Nestle, el însuşi profesor de teologie protestantă, care atunci când a aflat că sunt ortodox a venit radiind la mine şi mi-a spus „Domnule, visul meu a fost să devin ortodox, dar nu am avut cum.” Eu l-am suspectat pe moment, cum să nu ai cum? Ulterior mi-a explicat că nu e chiar aşa de simplu. A te converti nu înseamnă doar trece la Ortodoxie ci presupune şi faptul de a schimba mediul cultural. Noi de multe ori confundăm Ortodoxia cu cultura răsăriteană, or ortodoxia nu este legată topografic. Noi confundăm Ortodoxia cu Biserica Răsăriteană, ori nu e acelaşi lucru. Ortodoxia e universală. A existat în Antichitate o ortodoxie venerabilă latină care din păcate nu mai există decât în tomurile Sfinţilor Părinţi şi în anaforalele liturgice păstrate în bibliotecile apusene, dar Ortodoxia este universală.

Consideraţi că poate există apartenenţa la ortodoxia universală fără apartenenţa formală la Biserica Ortodoxă?

Nu, nu vreau să spun asta. Biserica este o realitate teologică. Eclesiologia este o problemă de teologie până la urmă, nu o problemă de cultură. O problemă de cultură e, de pildă, limba. Limpa poate să fie slavona bisericească, limba în care se săvârşeşte liturghia, limba în care se predică. Numai că marea problemă apare atunci când eu nu mai înţeleg limba aceea. Sau poate să fie greaca bizantină, pe care s-ar putea ca eu, ca neogrec, să nu o înţeleg. Acelaşi lucru se întâmpla la profesorul Nesle, pe care vă posteam că l-am întâlnit. Spunea el: „Dacă aş fi trecut la Ortodoxie trebuia să mă rup de mediul meu cultural şi să merg într-o Biserică unde se vorbea, să zicem, ruseşte. Marea mea dragoste a fost şi rămâne Ortodoxia, marea mea problemă este că aş vrea să am o ortodoxie în limba germană.” Există, am întâlnit, numeroase astfel de cazuri în toată Germania, oameni care au o mare dragoste faţă de Ortodoxie.  Desigur, aici nu trebuie nici să augmentăm fenomenul mai mult decât dimensiunile pe care le are. Fără îndoială, nu toţi nemţii abia aşteaptă să treacă la Ortodoxie,  însă sunt mulţi profesori interesaţi de Ortodoxie. Felmy a apărţinut şi el acestui val, şi deja de prin anii ’60-’70 când îşi termină studiile şi se specializează în teologia răsăritului creştin, observaţi că şi el porneşte de la frumuseţea culturii răsăritului, de la Ceaikovski, de la Rahmaninov, de la Andrei Rubliov, de la formele culturale ale răsăritului, care joacă un rol important în convertirea unor oameni, şi apoi descoperă icoana. Icoana o descoperă tot datorită unui fond cultural specific pentru că în general germanii din partea de vest a Republicii Federale Germane, de regulă cei de pe Valea Rinului sunt purtătorii unei tradiţii care coboară până în perioada bisericilor romanice. Pe filiera unei venerabile tradiţii care a păstrat biserica în frumuseţea ei, pe filiera relaţie cu cultura rusă în special, Felmy ajunge să se ocupe nu cu ortodoxia ci cu răsăritul creştin. Când am ajuns să  îl cunosc personal, în urmă cu aproape doiseprezece ani, el încă oscila între dragostea pentru răsăritul creştin, pentru cultura din spaţiul acesta oriental şi ortodoxia propriu-zisă. Îmi aduc aminte de o discuţie pe care am avut-o cu el la Ierusalim, în anul 2001, când încă oscila, dacă va fi cazul să se convertească la Ortodoxie sau nu. Principalul argument era acela că prin convertirea lui la Ortodoxie ar lăsa foarte mulţi prieteni în urmă, ar lăsa foarte mulţi tovarăşi de drum carede multe ori nu au îndrăznit să facă pasul, poate de multe ori tocmai din aceste motive culturale care, paradoxal, trezesc interesul dar pun şi bariere în acelaşi timp. Imi aduc aminte că la acea discuţie a luat parte şi părintele Daniel Benga, de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, noi am insistat să facă pasul acesta, să urmeze modelul lui Jaroslav Pelikan (cunoscut publicului cititor pentru Tradiţia creştină care acum se traduce). Interesant este că Pelikan este teologul lutheran din America ce îl traduce pe Luher în engleză. Cea mai bună ediţie Luther este ediţia Pelikan. Iar Pelikan se converteşte la Ortodoxie. Contraargumentul a venit îndată: „Pelikan nu a mai creat nimic după convertire.” Am întrebat atunci care este ţelul, acela de a crea sau de a ne lăsa creaţi de Dumnezeu, a ne lăsa mântuiţi de Dumnezeu. În definitiv în actul creaţiei există şi o oarecare situaţie de impostură. Creaţia până la urmă este tot un dar al lui Dumnezeu.

Am avut discuţii foarte aprinse dar nu cred că trebuie să îşi aroge nimeni meritul de a-l fi tras pe Felmy către Ortodoxie, cred că el a ştiut cel mai bine momentul în care să facă pasul acesta şi cred de asemenea că una dintre marile greşeli ale noastre, ale ortodocşilor, este aceea ca de fiecare dată când întâlnim un protestant să şi aşteptăm ca a doua zi să se convertească. Este un proces îndelungat, care la Felmy a durat 30-40 de ani. Au existat oscilări, au existat nesiguranţe. Ceea ce l-a atras la ortodoxie, în mod paradoxal, îl şi respingea. Important este că a făcut pasul acesta. Important este că şi Biserica Ortodoxă a avut înţelepciunea de a-l răbda. De a-l lăsa să facă pasul când consideră el. Ne aflăm cumva în situaţia Bisericii primare, când existau oameni foarte fervenţi, cu foarte mare dragoste de Hristos, dar care se botezau după ani şi ani de zile.

Vorbind despre convertirea profesorului K. C. Felmy, spuneați ca frumusețea a avut un rol hotărâtor. Ce alte elemente s-au adăugat acelei frumuseți pentru a-l determina să facă pasul înspre Ortodoxie?

Occidentalii au o tradiție teologică serioasă și sunt mai inteligenți decât am crede noi. Noi avem o imagine, ce-i drept, cultivată de mass-media românească, destul de triumfalistă și depreciativă față de occident, ca și cum ei nu ar avea decât bani și  nimic altceva, nici o brumă de cultură. Ei, nu e chiar așa. Omul avea o cultură teologică solidă. Trebuie să ne gândim că marile studii de patristică le-au făcut, până una alta, acești protestanți și acești catolici. Felmy făcuse serioase studii de teologie, iar frumusețea icoanei, a Liturghiei, cultura țărilor ortodoxe au reprezentat nada, vârful undiței. Nu poți să rămâi impasibil la Dumnezeiasca Liturghie.

Cum arată un german convertit la Ortdodoxie?

Se spune că dacă ar exista o Ortodoxie germană aceasta ar fi cea mai frumoasă. Nu știu cât de adevărat este. Cu siguranță ei ar săvârși slujbele așa cum trebuie, ar aprinde lumina atunci când trebuie, ar face fiecare gest liturgic așa cum trebui… Un convertit la ortodoxie german arată dumnezeiește. Mă gândesc aici nu numai la Felmy, mă gândesc și la alți convertiți. Orice convertit arată dumnezeiește, dar un neamț arată și mai și pentru că el are, spuneau filosofii greci, daimon­-ul, harisma de a se dărui cu tot sufletul, cu tot ceea ce face. Când încă Felmy încă nu se convertise la Ortodoxie venea și cânta la strană. Noi cântam pe românește, iar el cânta în slavona bisericeacă. Am cântat așa patru ani cu Felmy. Preotul nostru român săvârșea slujba în altar, iar noi cântam la strana. Felmy era foarte deranjat de faptul că mie nu îmi plăcea limba rusă, dar îmi plăcea slavona bisericească. Asta îl mai tempera. Era o atitudine de frondă, tâmpă, românească de a respinge ce e rusesc. Cu tradiția asta de respingere necritică mersesem și eu în Germania. E o idee năroadă, am ajuns la concluzia după mai mulți ani de stat in occident. Însă ce mă impresiona la Felmy, când venea la strană, era faptul că el venea cu totul pregătit de acasă. Eu atunci căutam apostolul, căutam să văd ce glas este. Îmi lua ceva timp până îmi pregăteam toate cărţile.El ştia deja ce se citeşte la strană, gândise, comentase pericopa evenghelică. Avea totul rearticulat. Era o dăruire totală. Era aşa cum zice Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Romani, o „închinare logică”, logiki latreia. În textul românesc s-a tradus prin închinare duhovnicească, numai că logiki nu înseamnă nicidecum duhovnicesc. Logiki este mai curând logic, cuvântător… e greu de tradus. Noi când traducem theologia, în textele româneşti vechi apare cuvântare de Dumnezeu. E o traducere stângace care nu reflectă ce e teologia de fapt. Când Părinţii spun theologia, aceasta nu presupune numai cuvântare, ci şi reflecţie şi trăire. Pe de altă parte cuvântare de(spre) Dumnezeu nu exprimă substanţa teologiei, fiindcă ea nu este o cuvântare a mea despre Dumnezeu, ci mai curând este invers. Cuvântarea lui Dumnezeu despre El Însuşi, şi cuvântarea lui Dumnezeu despre mine, iar în felul acesta descoper cine sunt. Citesc Scriptura, citesc textele Tradiţiei şi în felul acesta descoper cine sunt eu: chipul lui Dumnezeu. Alminterii aş ajunge asemeni filosofilor greci, să dau definiţii ale omului de tipul: omul e un animal biped fără pene şi cu unghii late, definiţii care nu reflectă natura dumnezeiască a omului. De aici inadecvarea traducerii acestui termen. Ei, asta făcea Felmy, logiki latreia, o închinare teologică, logică, cuvântătoare, înţelegătoare, gânditoare, trăitoare. Nu avem în limba română un termen echivalent. Poate că o să smintesc puţin cu asta, dar trebuie spus. Limba română nu este o limbă în totalitate potrivită pentru teologie (gândiţi-vă la maniera în care româna traduce pasivele din greacă, sau medio-pasivele, exclusiv prin reflexive). Cam asta observam eu la Felmy, faptul că se lăsa cu tot zelul, în mâna lui Dumnezeu. Nu îşi permitea să vină fatalist la slujbă. Noi avem un stil fatalist de a  merge la slujbă, nepregătit. A merge nepregătit la slujbă înseamnă că nu înţelegem că faptul însuşi de a merge la slujbă este o taină, cum zice Schmemann. E o taină pe care o lucrează Dumnezeu în mine, şi apoi pentru respectul faţă de taină trebuie să mă duc pregătit. Asta făcea Felmy şi pe mine asta m-a fascinat la el. Nu poţi să nu rămâi fascinat şi ruşinat cumva ca teolog ortodox. Mă fascina seriozitatea cu care el trăia ortodox cu toate că nu era convertit, era un catehumen. El postea cu o seriozitate din care nu îl puteai scoate. Am zburat odată cu el, şi acela a fost singurul moment de extravaganţă permis, eram  în Postul Mare, şi în avion zice: „Apoi, putem să bem şi noi un păhărel de votcă, pentru că nu mai suntem pe pământ”. A fost singura extravaganţă pe care şi-a permis-o, în rest, omul vieţuia ortodox de zeci de ani, de o manieră care ar putea ruşina mulţi ortodocşi, şi pe mine în orice caz m-a ruşinat.

Vorbeaţi la început de contextul cultural, care în acelaşi timp atrage dar şi blochează. Care este raportul dintre Ortodoxie şi contextul cultural, şi formele culturale pe care aceasta le îmbracă?

Fără îndoială Ortodoxia nu poate fiinţa în eter, sau în vid. Ortodoxia, şi teologia în general presupun şi un context cultural. Aş putea spune că,  în general, contextul cultural este o haină a teologiei, dar nu mai mult decât atât. Raportul dintre teologie şi cultură trebuie foarte clar trasat. Ţine de o anumită cultură, dar de o cultură teologică, nu de o cultură în general, faptul de a purta barbă sau nu. Fără îndoială, dacă voi purta barbă, barba nu o să mă mântuiască. Ce simplu ar fi, nu ar trebui să mă mai nevoiesc toată viaţa! Faptul de a purta barbă are de-a face cu o anumită cultură teologică, cu o anumită accepţiune referitoare la smerenie în răsărit. Faptul de a nu purta barbă în apus are de-a face cu o anumită accepţiune referitoare la barbă în apus. În apus căpeteniile politice purtau barbă. A fi puternic însemna a purta barbă. Monahul apusean şi-a tăiat barba, pentru a arăta că după logica lumii acestei el e slab, sărac cu duhul. Acelaşi lucru se întâmplă în răsărit, însă în antiteză cu lumea culturală, politică de la la Constantinopol, unde împăratul roman, bizantin este ras, arată frumos. Apropo, am putea să vedem cum arăta Sfântul Impărat Constantin cel Mare, în statuia lui de la Lateran. Arăta cam cum arăta împăratul Traian, un împărat roman în sensul cel mai autentic al cuvântului. Imaginea din icoană este imaginea duhovnicească. Icoana nu reflectă imaginea fizică niciodată. Prin antiteză cu lumea politică, bizantină, s-a purtat barbă. Fără îndoială că eu port tradiţia aceasta, noi nu renunţăm la ea, dar este o chestiune de cultură teologică.

Publicat la radio Renasterea si in revista Renasterea