Realitatea…Adevărul…sunt ţintele manifeste ale vieţii noastre. În afara acestora existenţa umană este imposibilă, şi asta deoarece omul tinde în mod constant către împlinire. Implinirea se realizează doar atunci când viaţa omului se înscrie pe aceste coordonate, pentru că golul, abisul sufletului nu poate fi umplut (în sensul de eliminare a durerii existenţiale pe care o presupune vidul) decât cu ceva pe măsura lui – Realitatea. Întâlnirea sufletului cu Aceasta, sau mai degrabă statornicirea lui în Ea, înseamnă tocmai descoperirea firescului şi odihnirea în el – fericirea. Fericirea (echivalent al desăvârşirii) este firească omului şi constă în reintegrarea sa în mediul său iniţial, în har, din care a fost expulzat prin păcat. În mod obişnuit, omul fiinţează într-o realitate care nu este impregnată de har, o realitate care este lipsită de elementul ei esenţial şi care nu poate reconstitui firescul necesar sufletului pentru împlinire (fericire). Iată motivul pentru care omului îi este insuportabilă realitatea nudă. Însă în ea omul rămâne blocat datorită autonomizării şi sentimentului (conştientizat sau nu) de autosuficienţă care determină opacizarea sufletului în raport cu transcendenţa şi deci autoexcluderea din Realitate. Având însă nevoie absolută de Realitate omul recurge la un compromis – prăbuşirea în mrejele iluziei. Iluzia nu este alceva decât o reconfigurare subiectiv-consolatoare a realităţii. Nevoia de transcendent se transformă într-o nevoie de iluzii care să oblojească imposibilităţile sufletului ce există într-o realitate mărginită, nevrednică de abisul lui. Astfel iluzia devine o constantă a omului autonom. Propriu-zis, omul intră într-un cerc vicios, căci trăsătura fundamentală a iluziei este perpetua speranţă a unei împliniri mereu amânate. Odată cu adâncirea în iluzie omului i se acutizează şi nevoia de Realitate, nevoie ce determină o mai mare cufundare în iluzie. În acest cerc vicios se ajunge la un punct în care se înţelege zădărnicia perpetuei zbateri în sfera iluziei şi se încearcă abandonarea ei în favoarea realităţii. O vreme omul rămâne ancorat în realitate…din visător devine pragmatic. În spatele pragmatismului rămâne însă aceeaşi nevoie de transcendent care îl făcuse visător (iluzionat) şi nevoia aceasta îl impinge pe om la spre constatarea că însăşi realitatea este iluzorie (maya). Este iluzorie deoarece este supusă timpului şi deci mişcării şi schimbării continue, lucru care îi determină inconsistenţa. În felul aceasta omului nemulţumit şi în permanenţă căutator nu-i mai rămâne decât un ultim refugiu, Realitatea transcendentă. Este singura cu adevărat pe măsura sufletului uman…după ce fusese visător, apoi pragmatic, omul ajunge mistic. Abia acum sfârşeşte căutarea, dar acest sfârşit nu este decât începutul unei căutări continue dar într-o altă formă. Căutarea cea de-a doua nu este decât adâncirea în certitudinea deja găsită. Iată cum omul nu poate exista în afara căutărilor sale.
Dacă prima căutare era un exerciţiu solitar, cea de-a doua este imposibilă în singurătate, întrucât însăşi căutarea se constituie într-o mergere către alte persoane. Misticul este un om care nu mai are acces la singurătate. Pentru iluzionaţi ca şi pentru pragmatici (închişi în iluzie sau în concret) comuniune este mai degrabă un accident decât o constanţă. Misticul este cel care ridică din timp lumea căzută, transformând temporalitatea dintr-un parcurs spre moarte într-un împreună înaintare către Viaţă.
