Note de lectura, Arhimandritul Vasilios, Frumuseţe şi isihie în vieţuirea aghioritică

Arhimandritul Vasilios, Frumuseţe şi isihie în vieţuirea aghioritică, trad. Pr. Prof. Ioan Ică, Editura Epifania Mânăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul”, Alba Iulia, 2008, 100 p.

În peisajul scrierilor teologice contemporane din spaţiul ortodox, o figură cu totul aparte fac cele ale celor trei călugări atoniţi care au regenerat monahismul din Sfântul Munte în a doua parte a secolului XX. Este vorba de Arhimandritul Vasilios Gondikakis, Arhimandritul Emilianos Simonopetritul şi Gheorghios Capsanis.

Părintele Vasilios s-a născut în anul 1936 şi a studiat teologia la Atena, iar apoi la Lyon, în Franţa. După ce a făcut parte din asociaţia religioasă „Zoi”, în anul 1965 s-a stabilit la Schitul Ivirului, avându-l alături pe cunoscutul Gheron Paisie. În scurt timp exemplul său a generat o mişcare de reînoire a vieţii monahale athonite.

Arhimandritul Vasilios a fost timp de aproape 40 de ani egumen al Mănăstirii Stavronikita şi din 1990 al Mănăstirii Iviron, retrăgându-se din această funcţie în anul 2005. Este vocea cea mai reprezentativă a monahismului athonit din ultimele decenii, după cum afirmă pr. Ioan Ică în studiul introductiv, stilul său fiind unic în literatura elină modernă, „flexibil, adesea poetic, pe alocuri extrem de aluziv… care oferă însă o viziune proaspătă asupra teologiei, Bisericii şi lumii, viziune care este în acelaşi timp originală şi autentic tradiţională”. (p. 6-7) În textele părintelui Vasilios abundă paradoxurile, autentica vieţuire creştinească fiind dublată de un veritabil talent literar cu aplecare înspre lirism, acestea determinând pecetea unică a stilului arhimandritului athonit. Dealtfel trăirea lăuntrică, datorită fragilităţii, subţirimii şi tainei ei nu poate fi descrisă altfel.

Colecţia de trei studii şi două conferinţe ale arhimandritului Vasilios, adunate sub titlul „Frumuseţe şi isihie în vieţuirea aghioritică” este, aşa cum se afirmă în Cuvântul înainte, „o veritabilă mărturie filocalică contemporană despre minunaţi monahi aghioriţi care în isihie şi frumuseţea vieţuirii lor duhovniceşti trăiesc experienţa bucuriei învierii lui Hristos, în unire cu toţi sfinţii şi cu creaţia, experienţă după care însetează omul de azi.” (p. 7).

Arhimandritul Vasilios în scrierile sale nu transmite doar idei, ci mai degrabă exprimă şi generează stări. Experienţa lecturii unor astfel de texte nu este una exclusiv raţională, nu îţi este solicitat doar intelectul, ci sufletul în ansamblu îţi este solicitat într-un exerciţiu care „te pune pe cale”. Mintea înţelege, simţirea rezonează, iar voinţa este pusă în mişcare pentru a putea gusta măcar puţin din realităţile de dincolo de lume, pregustate în descrierile părintelui Vasilios. Mireasma şi tihna raiului transpar acolo unde Duhul adie. Iar cărţile părintelui Vasilios surprind tocmai această adiere a Duhului în lumea pe care o locuim .

Datorită manierei inimitabile de a scrie, părintele Vasilios nu poate fi povestit sau rezumat fără sentimentul că ceva se pierde, ca undeva, ceva nu e redat cum se cuvine. Conştient de aceasta, în continuare voi cita câteva fragmente în scop ilustrativ.

„Domnul nu a venit în lume ca să amelioreze simplu condiţiile acestei vieţi, n-a venit nici să propună un sistem economic sau politic, nici să ne înveţe o metodă de echilibru psihosomatic. El a venit să biruiască moartea şi să aducă viaţa veşnică… Şi această viaţă veşnică nu este o făgăduinţă pentru o fericire metaistorică, nu este nici o simplă supravieţuire după moarte, nici o prelungire la nesfârşit a vieţii prezente. Viaţa veşnică este bucuria care luminează şi face ca de acum înainte să aibă un sens cele prezente şi cele viitoare, sufletul şi trupul omului.” (Biruirea morţii în viaţa monahală, p. 19-20)

„Să mori, să te îngropi, să fugi, să nu învinovăţeşti pe nimeni. Să nu întrerupi cuvântul nimănui; să nu iei niciodată poziţie. Şi totuşi să trăieşti şi să mori astfel, încât prezenţa ta, ca o uşoară bunămireasmă, de la distanţă, discret, să dea altuia posibilitatea să respire o aromă dumnezeiască. Să-l tonifice, să-l însufleţească, să-l părăsească dezgustul, să dobândească încrederea în sine, să stea pe picioarele lui şi să scoată din el spontan „Slavă Ţie, Dumnezeule!”. Un astfel de dar al frumuseţii şi iubirii dumnezeieşti te învăluie discret trăind în Sfântul Munte.” (Frumuseţe şi isihie în vieţuirea aghioritică, p. 78-79)

De o frumuseţe delicată este şi descrierea trecerii la Domnul a unui monah: „Îmi amintesc de adormirea părintelui Isihie, acum 6 ani. L-am văzut că moare înainte să moară. Că se topea de cancer. Că o să rămână mut de uimire. Că n-o să se plângă pentru acestea, nici pentru altceva în viaţa lui. O să le vadă pe toate calm. O să aibă umor. Că o să se apropie moartea. O s-o primească cu bucurie. O să râdă. O să mulţumească tuturor pentru servicii. O să se roage o clipă să se oprească, să se lipsească de îngrijirile noastre de care nu mai era nevoie. Au venit alţii să-l asiste. Erau în cameră. Faţa lui strălucea. Vorbea în tăcere. A început limba, vieţuirea veacului viitor. Noi voiam să ne vorbească. El a spus în starea lui:

Lăsaţi-mă. Vă mulţumesc pentru ceea ce-mi oferiţi. Nu vreau altceva. Sunt împreună cu voi altfel. Nu îmi mai vorbiţi. Ceasul s-a apropiat. Stăpânul a sosit. Viaţa începe. Viaţa care este în sămânţă în viaţa aceasta trecătoare, acum lăstăreşte în lumina necreată…. Părintele Isihie a plecat rămânând. A murit, a pierit, a dispărut în viaţa cealaltă, cea adevărată, plină de slava care ne uneşte pe toţi. Locul s-a umplut de o lumină nevăzută. Spaţiul s-a umplut de o bunămireasmă negrăită. Inima, sufletul lumii împrejur, o percepe.” (p. 84-85)

Iar în urma lecturii acestei cărţi rămâne „nostalgia Paradisului”.

Note de lectură, Lucrarea,Constantin Ciomâzgă

În spaţiul publicisticii teologice romanele sunt o apariţie rară şi atrag inevitabil atenţia. Dacă Pavel Lunghin, regizorul filmului Ostrov, afirma despre creaţia sa că se vrea a fi o predică prin intermediul cinematografiei, la fel de bine ne putem aştepta să găsim propovăduire viguroasă a valorilor creştine prin intermediul literaturii. Din păcate, realizări mari în privinţa romanului creştin nu se prea găsesc în literatura română (între cele apărute curând nu trebuie însă trecut cu vederea micuţul roman al ierom. Savatie Baştovoi, Nebunul, construit după cum afirmă şi autorul cu mijloacele specifice acestei arte). O apariţie ce vrea să se înscrie în acest tip de creaţie, anume romanul creştin, sau poate şi mai precis, a romanului ortodox este şi Lucrarea lui Cornel Constantin Ciomâzgă.

            Cartea debutează cu o justificare a autorului aşezată sub titlul De unde atâta îndrăzneală? o justificare debusolantă, ce dezechilibrează cititorul chiar de la prima afirmaţie „Aceasta nu este o carte!”. Ce anume poate fi atunci cartea pe care eşti convins că o ţii în mână şi din care citeşti mirat? Ţi se spune în continuare că „este o tragică secvenţă din apatica mărşăluială în care traversăm această Vale a Suspinelor. Viata! Iată câteva făpturi care evadează din dramatica lor realitate, escaladează eşafodajul acestei zidiri de cuvinte şi, în sfârşit îţi strigă ceva…Le auzi?”  Poate fără a te fi edificat asupra cărui fel de „lucrare” ţi s-au oprit privirile continui lectura. Afli, între altele, că ceea ce urmează să citeşti a fost scris cu „Încurajările, binecuvâtările şi rugăciunile unor ierarhi, şi ale unori mari duhovnici şi trăitori în Hristos”. Invitaţia la lectură este apoi foarte directă şi percutantă „Nu vrei să ştii cum trăiesc sfinţii? Dar cum ucide Diavolul?…Intră! Nu te sfii şi nu ezita. Mergi până la capăt! Ai dreptul şi şansa să vezi şi să înţelegi toate acestea.” Beneficiile unei atari lecturi, cel puţin la nivelul promisiunii, sunt enorme „Când vei ieşi vei fi diferit!”, din fericire autorul îşi vine puţin în sine când vine vorba să detalieze avantajele lecturii ce te aşteaptă „Vei şti poate (s.n.) mai bine ce este Omul, Sufletul, Îngerul şi Daimonul, ce este Eresul, Akedia şi Metanoia, ce este Viaţa şi Moartea, iar peste toate ce este Mântuirea şi cum se poate dobândi.”  Nu poţi să nu te gândeşti că au fost vieţi dedicate înţelegerii acestor teme, când soluţia este de fapt facilă…repet, cel puţin la nivelul unor făgăduinţe pripite. Ce ne aşteaptă? O spune autorul în aceeaşi justificare „Întâmplări ce par ireale, s-au adunat din locuri răzleţe şi cardinale diferite, aşezându-se aici, sub aceste cuvinte, înşirate după orânduiala epică, într-o arhitectură numită …roman?”  Nu trebuie ignorat faptul că în prefaţa-justificare a „Lucrării” din care am citat extensiv, autorul îşi asumă cu smerenie şi un posibil eşec, pentru care cere iertare cititorului „de vei fi suferit vreo mâhnire cât de mică, iartă-mă şi nu te împovăra cu nici o mânie”.

            După o asemenea prefaţă plină de promisiuni, cititorul începe lectura efectivă cu aşteptări din cele mai înalte, i s-a promis nu doar înţelegerea ci şi schimbarea, devenirea. Lectura se vrea a fi una iniţiatică, una din care să ieşi luminat. Din păcate dezamăgirea apare curând, cel puţin pentru un anume tip de cititori, şi mă refer aici la cei cu exigenţe teologice şi stilistice ridicate. Construcţia romanului, căci am convenit să-l numim roman, este tentantă, are intercalate o serie de fragmente patristice şi liturgice în corpul textului. În chip natural, încerci să prinzi noima acestor inserţii (te duce gândul la Jurnalul fericirii, cu fragmentele acelea aparent absurde aşezate sub titlul Bughi, mambo, rag). După o vreme însă provocarea încetează, sensurile acestor texte se apropie foarte mult de textul romanului, încep să fie justificări sau poate explicaţii ale unor afirmaţii ale autorului.

            Firul epic al romanului este greu de urmărit datorită unor digresiuni teologice extinse, care însă nu excelează nici în adâncime şi nici în precizie, fragmentând fundamental ansamblul compoziţiei.  Firul epic, care trebuie să recunoaştem este unul captivant, este obturat şi de cuvinte şi sintagme neobişnuite pentru limba română. Iată câteva dintre acestea, fără a avea câtuşi de puţin pretenţia că sunt cele mai edificatoare: carte rară, selectivă(73); duhuri teleleice (77); reflectări pildice (92); văzduhurile inefabilelor captive (105); pictură frescală (106);grosielnice pulberi (110); eu eram inconsistent şi stingher (119); extazii proniatoare, Net-audio-video-g.s.m.! Un anodin disimulat în anverguri formale, obsedient (123); asumativul ascetic (126); simbolistica cifrică (127), cicatrice…cheloidă (137); efemerize (163) etc.

            Lucrarea are un mare neajuns de construcţie, fiind un roman te aştepţi să găseşti în paginile lui personaje conturate, care să se remarce şi individualizeze nu doar prin descriere şi acţiuni ci şi prin limbaj. Domnul Constantin Ciomâzgă are un mod propriu de a se exprima, un stil destul de clar conturat şi uşor de recunoscut. Problema, repet, din perspectiva construcţiei, este că toate personajele vorbesc în acelaşi stil. Fie că este vorba de un gropar, fie că este vorba de o scrisoare de adio toate sunt identice stilistic.

La capătul lecturii rămâi la fel de nedumerit în privinţa temelor fundamentale ce ţi se promitea că vor fi elucidate. Nu ştii mai mult nici despre cum trăiesc sfinţii, nici despre cum ucide diavolul, dar ştii cu certitudine că, în pofida afirmaţiei de debut cum că Lucrarea nu este o carte, ai terminat de citit doar o altă carte.