Note de lectură. Eseu despre experienţa morţii, Paul-Ludwig Landsberg

În anul 2006 editura Humanitas a reeditat Eseul despre experienţa morţii  al lui Paul-Ludwig Landsberg. Titlul în sine este unul care atrage atenţia şi,  încă de la primele pagini ale prefeţei, semnată de Jean Lacroix, şochează ironia vieţii autorului. P-L Landsberg a fost creştin, el se declara catolic, dar afirma că nu este de acord cu două puncte din doctrina catolică. I se părea că în materie de morală a familiei catolicismul este de un juridism excesiv, iar interdicţia sinuciderii o respingea categoric. Îşi demonstra libertatea faţa de propria sa moarte şi decizia de a dispune de ea în momentul pe care îl va socoti cuvenit purtând asupra lui otravă. Nu voia cu nici un preţ să cadă în mâinile Gestapo-ului (a fost un militant anti-nazist) şi mai cu seamă în iarna 1941-1942 era împăcat cu gândul morţii. În vara anului 1942 părerea însă i s-a schimbat radical şi mărturiseşte „L-am întâlnit pe Christos, mi s-a arătat”. Este punctul în care renunţă şi la otravă. A urmat la scurt timp arestarea de către Gestapo care s-a petrecut în martie 1943. A fost deportat în lagărul de la Oranienburg unde a murit de epuizare fizică la 2 aprilie 1944. Cel care fusese decis să dispună de otravă pentru a nu cădea în mâinile Gestapo-ului renunţă aşadar să facă acest lucru în urma unei revelaţii şi tocmai moartea de care fugea îl cuprinde. Acesta este cred elementul biografic care justifică cel mai mult autenticitatea acestei cărţulii despre moarte (Eseul despre experienţa morţii este urmat şi de un text despre problema morală a sinuciderii).

Punctul de pornire al Eseului despre experienţa  morţii al lui P.-L. Landsberg îl constituie afirmaţia lui Voltaire  care spune „Specia umană este singura care ştie că trebuie să  moară, şi o ştie datorită experienţei.”(p. 15) Această afirmaţie este cea care duce la formularea întrebării fundamentale pentru acest eseu „Există vreo experienţă specifică morţii, în care moartea să se manifeste ca aparţinând omului în deplinătatea experienţei sale personale? Dar această experienţă care ne permite de acum să stabilim un fapt destul de verosimil nu ne pune oare în mod nemijlocit în faţa necesităţii sorţii noastre?”(p. 18)

În efortul de a elucida tema experienţei morţii, Max Scheler oferă un răspuns „nesatisfăcător” pentru Lansberg, deoarece experienţa descrisă nu este cea a morţii ci este experienţa îmbătrânirii. „Dar moartea în experienţa omenească nu este oare ceva total diferit de ideea de limită ultimă a experienţei individuale?”(p. 20) În acest punct al discursului despre experienţa morţii este introdusă ideea dualităţii unei astfel de experienţe. „Putem să o cunoaştem (moartea n. n.) ca viitor imanent al propriei noastre vieţi, şi pe de altă parte ca moarte a celuilalt la care asistăm sau de care luăm cunoştinţă în mod indirect.”(p. 20). Din această dublă experienţă rezultă o dublă certitudine „Am nu numai certitudinea că trebuie să mor odată, adică odată ce a fost atins acel punct limită al morţii naturale, ci şi certitudinea că în fiecare clipă din viaţă mă aflu nemijlocit în faţa posibilităţii reale a morţii, astăzi şi întotdeauna.”

În corelaţie cu experienţa morţii se găseşte experienţa individualizării „cele mai importante categorii de fiinţe omeneşti care par să ignore necesitatea  morţii sunt copiii şi oamenii primitivi” (p. 23), „… procesele individualizării şi mortualizării merg mână în mână” (p. 29), iar „pe măsură ce ne individualizăm noi înşine remarcăm singularitatea celorlalţi”(p. 30). În punctul acesta al  individualizării intervine experienţa morţii celuilalt, o experienţă care impune confruntarea cu necunoscutul (32) şi care depăşeşte „orice experienţă a bolii, a suferinţei şi a bătrâneţii” (33) care în mare parte aparţin sferei cunoscutului. Sferă din care persoana dispare „exact în momentul în care procesul vital dintr-un organism dat a luat sfârşit.”

Trecerea de la experienţa morţii celuilalt la conştiinţa necesităţii morţii nu se face decât prin „participare prin dragostea personală în care se scaldă integral această experienţă. Am constituit un noi cu muribundul. Şi tocmai prin acest noi ajungem la cunoaşterea trăită a propriei noastre necesităţi de a  muri… Nu ne-a atins în acea clipă copleşitorul frig al morţii? Vom mai fi oare aceeaşi după ce-l vom fi simţit?” (34)

După un periplu filosofic (capitolul IV oferă „Temeiuri ontologice” pentru experienţa morţii) Paul Ludwig Landsberg revine la problema morţii aproapelui (care „înseamnă infinit mai mult decât în general moartea alcuiva” p. 30) privită din perspectiva cărţii a patra a „Confesiunilor” Sfântului Augustin. În această carte, Augustin transcende particularul meditând asupra morţii unui prieten. În această situaţie durerea este atât de mare încât mărturiseşte Augustin „Ajunsesem să fiu nedumerit de mine însumi” (p. 57). Afirmaţia aceasta este potrivit lui Lansberg chiar naşterea filosofiei existenţialiste „În cadrul acestei nedumeriri care este în fiinţa noastră, se mişcă, între nădejde şi deznădejde filosofia existenţialistă, filosofia prin care omul încearcă să-şi înţeleagă propria condiţie. Or este necesar ca experienţa morţii celuilalt să servească drept introducere la această nedumerire pentru că prin ea ni se revelează că viaţa trecătoare a omului nu poate fi existenţa lui şi nici existenţa însăşi” (p. 57)

Capitolul VII analizează ,,Forme ale experienţei morţii” şi are ca idee fundamentală raportul ( de dependenţă sau de independenţă) care se stabileşte între viaţa personală şi viata corporala. În acest sens atenţia specială i se dă filozofiei lui Platon pentru care ,, Să filozofezi înseamnă să mori, să părăseşti aceasta lume a imaginilor această peşteră a umbrelor, pentru o altă lume care există cu adevărat …”(65)

            Limitele filozofiei lui Platon, ca dealtfel limitele fiecărei filozofii precreştine europene, contă în faptul că „persoana nu era încă revelată, iar sensul morţii rămânea ascuns” (68)

            Întreaga filozofie antică, de la Aristotel până la victoria creştinismului are în centru meditaţia asupra morţii. Paul Ludwig Landsberg expune tema morţii aşa cum estre ea conceputa în două mari tradiţii filozofice: epicuriană şi stoica. „Hotărârea stoică nu este o fugă, ca in cazul epicureilor, este un atac în parte disperat. Şi totuşi atitudinea stoică mi se pare cea mai sublimă câtă vreme omului nu i se recunoaşte posibilitatea de a participa la o ordine existenţială care transcende moartea.”(75-76)

            „Viaţa omului fără Dumnezeu seamănă cu o tragedie, dacă nu avem în vedere unul sau altul din momentele sale luate separat, ci structura şi sfârşitul ei.” (77) spune P. L. Landsberg la debutul penultimului capitol al „Eseului despre experienţa morţii”, intitulat „Intermezzo tauromahic”. Este oferită o privire de ansamblu asupra vieţii prin compararea cu lupta din arena cu tauri. „În limitele unei concepţii exclusiv imanente vieţii şi morţii omului, nu poate exista mister cu un simbolism mai limpede. Omul are şi el o dată prilejul să creadă că este învingător, făcându-se aliatul duşmanului de neînvins. Dar, în adâncul sufletului ştie că taurul este el, că supraomenescul stoic al matadorul e fictiv şi ca această luptă cu deznodământ tragic predestinat este propriul lui sfârşit. Şi, cu toate acestea, omul nu deznădăjduieşte în faţa adevărului: nu-şi poate împlini nădejdea decât în cazul în  care ar exista în ciuda tuturor lucrurilor, posibilitatea unei victorii asupra morţii. Omul nu deznădăjduieşte niciodată cu totul atâta timp cât trăieşte, dar: certitudinea unei victorii posibile nu se află decât în viaţa creştină.” (82-83)

            În acest punct se face trecerea spre „Experienţa creştină a morţii”, ultimul capitol al prezentului „Eseu…”. Sunt priviţi îndeaproape mistici precum Sfânta Thereza sau Meister Ekhart, dar şi Augustin care ar putea fi întrucâtva considerat primul mistic în sensul apusean al acestui termen. Pentru astfel de mistici adevărata dragoste de moarte nu poate fi decât o formă a dragostei de Dumnezeu. Moartea e atunci împlinirea unirii mistice între Dumnezeu şi suflet. (102)

            Alături de „Eseul despre experienţa morţii”, Editura Humanitas ne oferă, aşa cum arătam şi la început, un text despre „Problema morală a sinuciderii”. Acest eseu pune problema sinuciderii dintr-o perspectiva creştină, sau pentru a fi mai exacţi din perspectiva doctrinei catolice (să nu uităm că interdicţia sinuciderii a fost multă vreme motiv de divergenţa între Paul Ludwig Landsberg şi Biserica Catolică).

            Morala creştină este singura care se opune în mod absolut şi fără să facă vreo excepţie (108) sinuciderii considerând-o drept păcat. Creştinul vede în ea un păcat luciferic şi nu o laşitate obişnuită. (111). Esenţială în cazul definirii sinuciderii este distincţia pe care o propune Lansberd, aceea între actul de a nu fugi de moarte şi actul sinuciderii. În felul acesta sinuciderea este definită ca „actul prin care o fiinţă omenească creează în mod voluntar ceea ce crede a fi cauza eficientă şi suficientă a propriei morţi.”(119)

            În etapa următoare, după ce au fost analizate argumentele lui Augustin şi ale lui Toma de Aquino împotriva sinuciderii, Landsberg se declară nemulţumit, toate acestea nu au forţa necesară pentru a împiedica un om de la sinucidere „departe de a fi legată de o aşa-zisă lege naturală, departe de a fi o regulă de bun simţ, interdicţia totală a sinuciderii se justifică şi se înţelege numai dacă ne raportăm la sminteala şi la paradoxul crucii” (135). „Omului care suferă şi pe care îl încearcă ispita sinuciderii îi putem spune doar: aminteşte-ţi de suferinţa lui Christos şi a martirilor. Trebuie să îţi duci crucea ca şi ei. Vei suferi dar crucea suferinţei înseşi îţi va deveni uşoară printr-o forţă necunoscută care vine din miezul iubirii dumnezeieşti”(139)

            Sub puternica influenţa a gândirii romano-catolice, micuţul studiu despre experienţa morţii şi despre problema sinuciderii oferă însă importante puncte de plecare pentru înţelegerea celei mai stringente probleme umane, moartea. Autenticitatea acestor texte (şi mai ales al celui despre sinucidere) este dată de moartea într-un anume fel martirică a autorului.

              

 

Convorbiri cu Octavian Paler, note de lectura

La foarte scurt timp după trecerea la cele veşnice a scriitorului Octavian Paler, editura Corint a publicat volumul lui Daniel Cristea-Enache Convorbiri cu Octavian Paler. Ceea ce cred că atrage în principal atenţia asupra lucrării este compoziţia bizară. Aruncând o privire rapidă asupra ei nu te poţi dumiri dacă ai la îndemână o carte-dialog (aşa cum te aştepţi pornind de la titlu) sau un jurnal. De fapt ai în mână şi una şi alta. Tendinţa către confesiune şi atenţia permanentă pe care o acorda mişcărilor lăuntrice îl face pe Octavia Paler  să îşi dateze de la un punct intervenţiile, adesea neîngrădite de întrebările criticului literar Daniel Cristea-Enache. Dialogului şi notiţelor de jurnal li se adaugă mai apoi o serie de „paranteze eseistice prin care spiritul său mereu curios introducea noi teme de reflecţie”, după cum precizează în stilul său foarte elaborat iniţiatorul acestor convorbiri. Zic stil elaborat deoarece căutarea, preţiozitatea, fraza uneori contorsionată a tânărului critic contrastează puternic cu scrisul lin, cuminte, odihnitor, întru totul matur al bătrânului Paler (care să nu uitam că trecuse de pragul vârstei de 80 de ani).

Atrăgătoare, stârnitoare de curiozităţi este şi extensia însemnărilor cuprinse în carte. Ultima dată este 29 aprilie, cu puţin peste o săptămână înaintea morţii. Imposibil să nu fii curios care sunt gândurile unui bătrân aflat în proximitatea morţii.  De fapt aceasta este şi grila de lectură potrivită, cred eu, pentru un asemenea text. Dragostea de viaţă, spaima (adesea) şi acceptarea (uneori) morţii, lumina, Dumnezeu, Lisa (satul natal), memoria şi amintirea toate acestea sunt teme care apar curent în şirul convorbirilor dintre cei doi, convorbiri ce pot fi înţelese ca un dialog între generaţii purtat cu solemnitatea pe care chemarea veşniciei o impune.

O carte de dialog sau un jurnal (sau în cazul de faţă şi una şi alta) este imposibil de rezumat. Un text personal (cum sunt jurnalele şi confesiunile) se pretează la o lectură subiectivă, motiv pentru care voi spicui în continuare fragmente şi teme din volum.  Amintindu-mi de afirmaţia din Deşertul pentru totdeauna cum că este „sensul vieţii este însăşi viaţa” nu am fost surprins să găsesc o altă afirmaţie făcută în acelaşi ton „viaţa are un sens atâta vreme cât nu îl cauţi”. Drama căutării sensului vieţii, adesea evanescent, adesea ascuns printre iluzii, nu estompează dragostea paradoxală pentru viaţa în sine. Spun paradoxală pentru că „mă credeţi sau nu, între disperarea care mă strânge de gât când mă uit cum se clatină oţetarii, aflaţi dincolo de zidul casei mele, sub rafalele vântului, din pricina gândului că într-o zi nu o să-i mai văd şi ispita bolnăvicioasă de a scăpa de toate problemele, nu e decât o muchie de cuţit” iar „dincolo de o anumită limită a iubi prea mult viaţa este egal cu a nu o mai suporta” (p. 15) afirmă bătrânul care se definea pe sine ca un om cu probleme.  

Tema raportării la Dumnezeu ce apare adesea în şirul însemnărilor lui Octavian Paler, pare a fi o preocupare obsesivă a lui chiar dacă, şi afirmă adesea, nu este un om religios. Pentru el „ateismul este o trufie cam imbecilă” iar dezamăgirea apare pentru că „Dumnezeu există pentru cei care au nevoie de el s-a spus. Nu este adevărat. Eu am nevoie dar nu l-am găsit”. (p. 18) Problema divinităţii este dezbătută mai amplu în urma provocării lui Daniel Cristea-Enache care atinge în felul acesta „partea cea mai tulbure, cea mai confuză a complexelor, a complexelor şi a limitelor” lui Paler, după cum el însuşi spune. „Dumnezeu, adică falimentul raţiunii mele. Punctul dincolo de care logica nu-mi mai e utilă. Bâjbâi într-o întunecime în care simt nevoia să mă rog, nemaiputând să mă bizui pe nimic…Îmi e frică…nu de Dumnezeu. Îmi e frică de absenţa lui Dumnezeu.”(p. 148).

Vârsta înaintată este prilej de meditaţie asupra vieţii (cu etapele ei, inclusiv bătrâneţea) şi asupra morţii, uneori în aflat în dispută imaginară cu interlocutorul său: „Ce ştiţi dumneavoastră despre frica de moarte? Ce ştiţi dumneavoastră despre recunoştinţa că nu ai murit în somn şi că poţi să te bucuri de miracolul unei dimineţi care începe? Ce ştiţi dumneavoastră despre prea târziu şi despre  ireparabil?” (p. 26) Gânduri de care este copleşit în clipa în care poate afirma despre sine că „în prezentul meu e mai mult trecut decât prezent” (p. 28) şi când totuşi „se pare că am îmbătrânit fără să mă maturizez”  (p. 114). Bătrâneţea are însă şi avantaje în sensul că vine cu unele descoperiri care aş cuteza să zic apropie de înţelepciune.

Nu se poate vorbi despre Paler fără a aminti ceva despre nevoia de iluzii care fac viaţa suportabilă, nevoie adesea teoretizată în diferite scrieri ale lui. Şi de această dată meritul este al lui Daniel Cristea-Enache care abordează indirect tema, propunând donquijotismul ca subiect de discuţie.  Descoperim atunci un om care mărturiseşte: „n-am iluzii atât de puternice, atât de sincere, încât le-aş putea opune realităţii”, (p. 142) dar  regretă că nu dispune de „harul de a considera iluziile drept” unica realitate (p. 143).

Iluziile sunt mereu secondate de melancolii „de visător depăşit de realităţi şi agăţat totuşi de ele”  într-o lume „care merge într-o direcţie pe care nu o aprob, dar cui îi pasă de asta?” Soluţia? Acceptarea gândului „că şi tristeţea poate fi uneori ridicolă”. (p. 224)

Convorbiri cu Octavian Paler, cartea în care iniţiatorul dialogurilor apare cu maximă discreţie, are în mod cert valenţe testamentare. Debusolaţi uneori, miraţi adesea, în răspăr cu lumea nepotrivită suntem, alături de Daniel Cristea-Enache, martorii lucidităţii unui bătrân care se apropie, printre nelinişti, de marea trecere.  Paler invită şi în această carte la meditaţie, la introspecţie, la analiză. Este o invitaţie călduroasă care nu merită ratată.

 

 

Note de lectură, Lucrarea,Constantin Ciomâzgă

În spaţiul publicisticii teologice romanele sunt o apariţie rară şi atrag inevitabil atenţia. Dacă Pavel Lunghin, regizorul filmului Ostrov, afirma despre creaţia sa că se vrea a fi o predică prin intermediul cinematografiei, la fel de bine ne putem aştepta să găsim propovăduire viguroasă a valorilor creştine prin intermediul literaturii. Din păcate, realizări mari în privinţa romanului creştin nu se prea găsesc în literatura română (între cele apărute curând nu trebuie însă trecut cu vederea micuţul roman al ierom. Savatie Baştovoi, Nebunul, construit după cum afirmă şi autorul cu mijloacele specifice acestei arte). O apariţie ce vrea să se înscrie în acest tip de creaţie, anume romanul creştin, sau poate şi mai precis, a romanului ortodox este şi Lucrarea lui Cornel Constantin Ciomâzgă.

            Cartea debutează cu o justificare a autorului aşezată sub titlul De unde atâta îndrăzneală? o justificare debusolantă, ce dezechilibrează cititorul chiar de la prima afirmaţie „Aceasta nu este o carte!”. Ce anume poate fi atunci cartea pe care eşti convins că o ţii în mână şi din care citeşti mirat? Ţi se spune în continuare că „este o tragică secvenţă din apatica mărşăluială în care traversăm această Vale a Suspinelor. Viata! Iată câteva făpturi care evadează din dramatica lor realitate, escaladează eşafodajul acestei zidiri de cuvinte şi, în sfârşit îţi strigă ceva…Le auzi?”  Poate fără a te fi edificat asupra cărui fel de „lucrare” ţi s-au oprit privirile continui lectura. Afli, între altele, că ceea ce urmează să citeşti a fost scris cu „Încurajările, binecuvâtările şi rugăciunile unor ierarhi, şi ale unori mari duhovnici şi trăitori în Hristos”. Invitaţia la lectură este apoi foarte directă şi percutantă „Nu vrei să ştii cum trăiesc sfinţii? Dar cum ucide Diavolul?…Intră! Nu te sfii şi nu ezita. Mergi până la capăt! Ai dreptul şi şansa să vezi şi să înţelegi toate acestea.” Beneficiile unei atari lecturi, cel puţin la nivelul promisiunii, sunt enorme „Când vei ieşi vei fi diferit!”, din fericire autorul îşi vine puţin în sine când vine vorba să detalieze avantajele lecturii ce te aşteaptă „Vei şti poate (s.n.) mai bine ce este Omul, Sufletul, Îngerul şi Daimonul, ce este Eresul, Akedia şi Metanoia, ce este Viaţa şi Moartea, iar peste toate ce este Mântuirea şi cum se poate dobândi.”  Nu poţi să nu te gândeşti că au fost vieţi dedicate înţelegerii acestor teme, când soluţia este de fapt facilă…repet, cel puţin la nivelul unor făgăduinţe pripite. Ce ne aşteaptă? O spune autorul în aceeaşi justificare „Întâmplări ce par ireale, s-au adunat din locuri răzleţe şi cardinale diferite, aşezându-se aici, sub aceste cuvinte, înşirate după orânduiala epică, într-o arhitectură numită …roman?”  Nu trebuie ignorat faptul că în prefaţa-justificare a „Lucrării” din care am citat extensiv, autorul îşi asumă cu smerenie şi un posibil eşec, pentru care cere iertare cititorului „de vei fi suferit vreo mâhnire cât de mică, iartă-mă şi nu te împovăra cu nici o mânie”.

            După o asemenea prefaţă plină de promisiuni, cititorul începe lectura efectivă cu aşteptări din cele mai înalte, i s-a promis nu doar înţelegerea ci şi schimbarea, devenirea. Lectura se vrea a fi una iniţiatică, una din care să ieşi luminat. Din păcate dezamăgirea apare curând, cel puţin pentru un anume tip de cititori, şi mă refer aici la cei cu exigenţe teologice şi stilistice ridicate. Construcţia romanului, căci am convenit să-l numim roman, este tentantă, are intercalate o serie de fragmente patristice şi liturgice în corpul textului. În chip natural, încerci să prinzi noima acestor inserţii (te duce gândul la Jurnalul fericirii, cu fragmentele acelea aparent absurde aşezate sub titlul Bughi, mambo, rag). După o vreme însă provocarea încetează, sensurile acestor texte se apropie foarte mult de textul romanului, încep să fie justificări sau poate explicaţii ale unor afirmaţii ale autorului.

            Firul epic al romanului este greu de urmărit datorită unor digresiuni teologice extinse, care însă nu excelează nici în adâncime şi nici în precizie, fragmentând fundamental ansamblul compoziţiei.  Firul epic, care trebuie să recunoaştem este unul captivant, este obturat şi de cuvinte şi sintagme neobişnuite pentru limba română. Iată câteva dintre acestea, fără a avea câtuşi de puţin pretenţia că sunt cele mai edificatoare: carte rară, selectivă(73); duhuri teleleice (77); reflectări pildice (92); văzduhurile inefabilelor captive (105); pictură frescală (106);grosielnice pulberi (110); eu eram inconsistent şi stingher (119); extazii proniatoare, Net-audio-video-g.s.m.! Un anodin disimulat în anverguri formale, obsedient (123); asumativul ascetic (126); simbolistica cifrică (127), cicatrice…cheloidă (137); efemerize (163) etc.

            Lucrarea are un mare neajuns de construcţie, fiind un roman te aştepţi să găseşti în paginile lui personaje conturate, care să se remarce şi individualizeze nu doar prin descriere şi acţiuni ci şi prin limbaj. Domnul Constantin Ciomâzgă are un mod propriu de a se exprima, un stil destul de clar conturat şi uşor de recunoscut. Problema, repet, din perspectiva construcţiei, este că toate personajele vorbesc în acelaşi stil. Fie că este vorba de un gropar, fie că este vorba de o scrisoare de adio toate sunt identice stilistic.

La capătul lecturii rămâi la fel de nedumerit în privinţa temelor fundamentale ce ţi se promitea că vor fi elucidate. Nu ştii mai mult nici despre cum trăiesc sfinţii, nici despre cum ucide diavolul, dar ştii cu certitudine că, în pofida afirmaţiei de debut cum că Lucrarea nu este o carte, ai terminat de citit doar o altă carte.