Feeds:
Articole
Comentarii

ippTehnologia și impactul său asupra vieții, culturii și spiritualității a cunoscut cele mai diferite interpretări. De la critică violentă (cum este cea a lui Jacques Ellul), până la mesianismul tehnologic, plaja a fost acoperită. Există însă o ingenioasă povestire hasidică publicată de Martin Buber, care pune pe tapet dimensiunea spirituală a tehnologiei. Dimensiunea aceasta nu este una intrinsecă, ci ține exclusiv de hermeneutică:

„- Poți învăța de la orice” a zis odată rabinul de Sadagora către hasizii săi. „- Totul ne poate învăța câte ceva, și nu doar ceea ce Dumnezeu a creat. Ceea ce omul a făcut poate de asemenea să ne învețe”. „- Ce putem învăța de la un tren?” a întrebat un hasid cu neîncredere. „- Că din pricina unei secunde se poate rata totul”. „- Și de la telegraf?” „- Că fiecare cuvânt este numărat și trebuie să dai socoteală pentru el”. „- Și telefonul?” „- Că ceea ce spui aici se aude dincolo.”

Aceasta este scurta și neașteptata povestire hasidică ce valorizează în mod neobișnuit tehnologia, care, la fel ca orice element al lumii create, poate să fie un indicator către cele de dincolo, dacă ochii sunt dispuși să vadă, și mintea să decripteze. Nu există nimic atât de lipsit de valoare încât să nu merite o privire atentă și înțelegătoare.

Deși născută în mediul spiritualității iudaice, această povestire este perfect compatibilă cu spiritualitatea creștină, atât din punctul de vedere al genezei, cât și din perspectiva afirmațiilor pe care le face. Există o întreagă literatură a scurtelor și conciselor povești de înțelepciune, prin care în diferite culturi oamenii își trec experiența și acumulările de la o generație la alta. În spațiul creștin un loc privilegiat îl ocupă apoftegmele Patericului egiptean, iar nu departe de ele se află aceste povestiri hasidice. Deși apar într-o perioadă diferită și într-un alt mediu cultural și religios, ele au ceva fundamental comun: sunt alcătuite din întrebarea pe care un neinițiat o adresează unui înțelept, iar acesta îi răspunde într-un mod imprevizibil și nesistematizabil, dar în acord desăvârșit cu esența credinței.

Pentru a avea un răspuns ca cel al rabinului de mai sus, este nevoie de câteva elemente. În primul rând este necesară o bună familiaritate cu textele sacre și capacitatea de a identifica aspectele esențiale ale unei spiritualități. Contează apoi asumarea atenției ca mod de viață sau, cu un termen consacrat al spiritualității răsăritene, trezvia neîncetată. Aceste două elemente inițiale determină o deosebită grijă pentru creație și nasc abilitatea de a identifica elementele care trimit la Dumnezeu.

Trezvia, în contextul nostru, este o formă de atenție și disponibilitatea de a învăța de peste tot, atât de la cele create de Dumnezeu (că doar „cerurile spun slava lui Dumnezeu, iar facerea mâinilor lui o vestește tăria” Ps. 18, 1), cât și de la cele mai ordinare construcții omenești. Mai mult decât atât, lipsa de anvergură a acestor produse omenești nu are corespondent într-o banalitate a învățăturii extrase, căci acesta este riscul cel mai mare al unui asemenea demers: ubicuizarea unui plicticos discurs moralizator. Dimpotrivă!

Validitatea încercării de valorizare spirituală a obișnuitului, a comunului este suficient demonstrată de povestea haisidică a lui Martin Buber. Nimic nu este lipsit de importanță când este cuprins într-o privire fertilă. Dacă mintea ți-e cucerită de lucrurile ultime, atunci înțelegi că miza fiecărei secunde trăite este veșnicia, că orice cuvânt lansat la întâmplare lasă urme pentru care ești responsabil și că orice cuvânt și gând, fie ele oricât de tainice, se petrec sub ochii Domnului.


Andrei PlesuCred că a trecut o jumătate de an, dacă nu mai bine, de când nu am mai scris pe blog. Revin acum cu un text, scris dintr-o suflare, care răspuns la o articol de pe blogul lui Gheorghe Fedorovici, Crucea și intervalul.

De unde a început toată povestea? Andrei Pleșu a fost la Cluj și a vorbit cu studenții de la Teologie, iar seara a conferențiat despre recenta lui carte în fața a cel puțin 1000 de oameni. De ani buni nu cred că am mai văzut atâta lume care să vină să asculte un singur om care vorbește. Nu dansează, nu cântă, nu face nimic ieșit din comun, ci vorbește despre Parabolele lui Iisus. Și totuși oamenii se înghesuie să îl audă, cu toate că și la Biserică, în fiecare duminică se vorbește despre Parabole (și nu numai). Vor fi fost și snobi printre ei, așa cum îi acuza cineva, dar sigur au fost destui împinși de o sete reală pentru un discurs onest și inteligent asupra unei teme perene: Adevărul. Continuă să citești »


    Cuvintele bătrânului Antonie cel Mare, pe care le găsim în Patericul egiptean, nu sunt repetitive. El nu are reţete gata făcute pe care să le aplice apoi tuturor, indiferent de conjunctură. Avva Antonie judecă lucrurile diferenţiat, iar în cuvintele sale mereu echilibrate se regăsesc atât îngăduinţa, cât şi asprimea justificată. În felul acesta îl găsim pe marele povăţuitor al pustnicilor şi în apoftegma 19 din Pateric.

     Ca în majoritatea povestirilor, vedem nişte călugări tineri şi neexperimentaţi care se duc la marele bătrân pentru a-i cere cuvânt pentru mântuire. De această dată, avva nu se grăbeşte să le răspundă, ci îi lasă să stăruie. Le zice simplu: „Aţi ascultat Scriptura, vă ajunge”. La insistenţele fraţilor începe un dialog care aminteşte de negocierea lui Avraam cu Dumnezeu pentru a salva Sodoma şi Gomora. Acolo Avraam era cel curajos, care încerca să forţeze mâna lui Dumnezeu pentru a izbăvi cetăţile damnate. Aici, figura luminoasă este cea a lui Antonie, care se face asemenea lui Dumnezeu datorită înţelegerii sale pentru slăbiciunile omeneşti. (Acest lucru este spus în alt loc despre Macarie Egipteanul, care ajunsese dumnezeu pământesc pentru că acoperea greşelile pe care le vedea ca şi când nu le-ar fi văzut şi pe cele pe care le auzea ca şi când nu le-ar fi auzit.) Continuă să citești »


Am găsit această scrisoare a părintelui Sofronie pe net. Nu știu cine a tradus-o și unde sau dacă a fost publicată pe hârtie. Este cred unul dintre cele mai puternice texte pe care le-am citit. O scrisoare care face deznădejdile, tristețea și părăsirea suportabile. Iată-o:

Sunt cincizeci şi şapte de ani de când port rasa şi, pe cât îmi pare, nu am dorit a-mi neglija mântuirea, ci totdeauna cu mare teamă şi lacrimi am rugat pe Dumnezeu să se milostivească de mine, să-mi ierte toate păcatele şi să nu mă lepede de la aşternutul picioarelor Sale.

Am încercat, cred, după puterile mele, să nu nedreptăţesc nici o persoană de pe Pământ; mai mult chiar, să-mi dea Dumnezeu bărbăţia de a sluji cât mai multor oameni cu putinţă, fără să aştept de la ei nici o plată materialnică sau duhovnicească, ci aşteptând doar de la Dumnezeu darul iertării păcatelor mele.

Şi totuşi, în tot acest răstimp de mai mult de jumătate de veac, nu am cunoscut perioade de pace sau siguranţă, ci totdeauna am simţit în jurul meu ameninţări ori cel puţin stări potrivnice. În tot ceea ce încerc să fac, chiar şi în cel mai mic lucru, întâlnesc totdeauna piedici de netrecut. Aproape toate porţile lumii acesteia sunt mereu închise pentru mine. Am îmbătrânit şi nu am înţeles sensul acestor încercări.

Adică: sunt ele semnul urgiei lui Dumnezeu faţă de mine, păcătosul, sau altceva se întâmplă? De nenumărate ori am rugat pe Dumnezeu să-mi descopere pentru ce merg lucrurile aşa, iar Dumnezeu îmi răspunde necontenit cu tăcere.

De aici veţi înţelege că nu sunt în măsură să vă dau explicaţii la dramatica încercare prin care treceţi. Dar vă avem totdeauna în rugăciunile noastre, cu durere şi dragoste.

Greu este nouă să învinovăţim pe Dumnezeu şi să ne îndreptăţim pe noi înşine, dar iarăşi, nu este uşor să facem nici invers, ca prietenii lui Iov, care doreau să se facă apărătorii dreptăţii lui Dumnezeu, uitând de înfricoşatele chinuri prin care a trecut Iov.

Astfel, tace Dumnezeu, tacem şi noi.

Arhimandritul Sofronie, 1984.


De câteva zile sunt nedumerit. Nu știu dacă să mă mir, să mă enervez sau eventual să mă bucur. Am constatat într-o preumblare de seară pe Google (recunosc spășit, cautam să  văd ce apare dacă îmi caut numele) că domnul consilier la Ministerului Cultelor, teolog rasat și publicit prolific, drd. Stelian Gomboș a binevoit să ofere o mai larga circulatie recenziei mele la cartea părintelui Ioan Bizau „Liturghie și teologie”. Prin urmare domnul Gombos a adaugat o introducere și un final textului meu și l-a publicat sub numele lui pe site-ul Creștin Ortodox. Am citit stupefiat cum ceea ce am scris eu, mai bine sau mai prost, dupa puteri, e semnat și asumat de alticineva.

Pentru comparație iata textele:

Recenzia mea pe site-ul revistei Tabor: http://www.tabor-revista.ro/in_ro.php?module=content_full&id=10718

si aceași recenzie a mea, încadrată de câteva rânduri ale lui Stelian Gomboș, împreună cu unele mici modificări: http://www.crestinortodox.ro/diverse/liturghie-teologie-pr-dr-ioan-bizau-recenzie-135933.html

același text, semnat de Gomboș mai apare și aici: http://confluente.ro/Recenzie_pr_dr_ioan_bizau_liturghie_stelian_gombos_1337247292.html

Ințeleg să citezi neglijent, înțeleg să nu pui ghilimelele la un text preluat, dar să faci o nota de subsol, înțeleg multe, dar să preiei fără scrupule un text care nu îți aparține și să îl publici e PLAGIAT josnic. Mai înțeleg ca ti-e musai sa termini o conferința și te folosești abundent de materialele altcuiva, ca trebuie sa faci o licența și fiindca ai idei numai pentru 60 de pagini, dar trebuie să umpli 100, plagiezi… în fine, la limita înțeleg că esti presat de un sistem să faci niste lucruri imorale și anormale, și le faci. Dar să iei un text care se poate citi gratuit pe net, să îl plasezi pe un alt site care nu cred că își plătește autorii fără să faci nici o referire la cel care l-a scris pentru mine nu are sens. Sau ca să citez un prof cunoscut, nu-i dau numele, „nu face sens” să plagiezi, fără ca măcar să ai niște beneficii ori să fii presat de ceva exterior ție.

Spor la scris și la citit, iar dacă e cazul la citat!


Patericul este plin de felurite „probe” sau încercări la care sunt supuși, în chip pedagogic, aspiranții la monahism sau chiar tinerii călugări. O astfel de relatare cuprinde și apoftegma 17 despre avva Antonie: „Au mers odată niște bătrâni la avva Antonie, și era avva Iosif cu dânșii. Și vrând bătrânul să îi cerce pe ei, a pus înainte un cuvânt din Scriptură, și a început de la cei mai tineri a întreba ce este cuvântul acesta, iar fiecare zicea după puterea sa. Bătrânul zicea fiecăruia: Încă nu ai aflat. La sfârșit îl întreabă și pe avva Iosif: Tu cum zici că este cuvântul acesta? El răspunde: Nu știu. Deci zice avva Antonie: Cu adevărat avva Iosif a aflat calea, căci a zis « Nu știu »”. Continuă să citești »


    E răspândită printre creştini practica rugăciunii unora pentru ceilalţi. Un semn al comuniunii şi al solidarităţii reciproce. Mai mult chiar, cei aflaţi în nevoi şi crize sufleteşti cer rugăciunea altora, mai cu seamă a celor îmbunătăţiţi. Un astfel de caz ne este relatat şi în apoftegma 16 despre avva Antonie cel Mare: „Un frate a zis avvei Antonie: Roagă-te pentru mine! Zice lui bătrânul: Nici eu nu te miluiesc, nici Dumnezeu, dacă nu te vei sili tu însuţi şi nu te vei ruga lui Dumnezeu”

    Antonie cel milostiv şi înţelegător cu neputinţele celorlalţi se dovedeşte intransigent când este cazul. Poate în asemenea situaţii să spună, fără să clipească, „nici eu nu te miluiesc, nici Dumnezeu, dacă nu te vei sili tu însuţi”. Atâta vreme cât tu nu faci ceva, chiar şi minunile tind să devină imposibile. Bătrânul nu dinamitează legitimitatea rugăciunii pentru aproapele şi nici necesitatea rugăciunii unora pentru alţii sau practica de a cere altora să se roage pentru noi. Toate acestea se întrepătrund într-un mod care merită urmărit. Continuă să citești »