Interviu cu părintele John Breck


De ceva vreme, poate în urmă cu un an şi mai bine, am avut bucuria de a realiza un interviu cu părintele John Breck, prezent în România cu ocazia traducerii unei cărţi a sfinţiei sale, la editura Sophia. Mi se pare ca atunci când spun că am avut bucuria de a-l întâlni pe părintele John în cadrul unui interviu, nu spun suficient, pentru că dincolo de cuvinte rămâne încântarea reală a întâlnirii. Iată traducerea unei părţi a acelui dialog.

Citește în continuare „Interviu cu părintele John Breck”

Iluzie…realitate…Realitate


Realitatea…Adevărul…sunt ţintele manifeste ale vieţii noastre. În afara acestora existenţa umană este imposibilă, şi asta deoarece  omul tinde în mod constant către împlinire. Implinirea se realizează doar atunci când viaţa omului se înscrie pe aceste coordonate, pentru că golul, abisul sufletului nu poate fi umplut (în sensul de eliminare a durerii existenţiale pe care o presupune vidul) decât cu ceva pe  măsura lui – Realitatea.  Întâlnirea sufletului cu Aceasta, sau mai degrabă statornicirea lui în Ea, înseamnă tocmai descoperirea firescului şi odihnirea în el – fericirea.  Fericirea (echivalent al desăvârşirii) este firească omului şi constă în reintegrarea sa în mediul său iniţial,   în har, din care a fost expulzat prin  păcat.  În mod obişnuit, omul fiinţează  într-o realitate care nu este impregnată de har, o realitate care este lipsită de elementul ei esenţial şi care nu poate reconstitui firescul necesar sufletului pentru împlinire (fericire). Iată motivul pentru care omului îi este insuportabilă realitatea nudă. Însă în ea omul rămâne blocat datorită autonomizării şi sentimentului (conştientizat sau nu) de autosuficienţă care determină opacizarea  sufletului în raport cu transcendenţa şi deci autoexcluderea din Realitate. Citește în continuare „Iluzie…realitate…Realitate”

Plângere pentru Piteşti


Nu ştiu cu ce-i ajută pe cei care au suferit faptul că ei sunt încă în memoria noastră (deşi durerea sufletului celui care citeşte poate fi o rugăciune pentru ei), dar Piteşti-ul poate fi o lecţie care să ne facă să plângem şi să ne bucurăm în acelaşi timp. Să plângem, pentru că Piteşti-ul a însemnat drama atâtor oameni, să ne bucurăm pentru că aşa cum primele secole au fost sfinţite de sângele martirilor, aşa pardoseala soioasă a închisorilor a fost sfinţită cu sângele noilor martiri.

Consider că demonismul poate fi caracterizat ca lupta împotriva firescului creatural al lucrurilor şi încercarea de distrugere a aşezării creaţiei şi mai ales a omului. Spun aceasta întrucât firescul omului constă în drumul către îndumnezeire, iar eterna luptă a diavolului este să îl oprească pe om din acest urcuş. Mai mult decât lupta făţişă contra naturii umane, la Piteşti s-a încercat ridicarea nefirescului la rang de firesc, ceea ce duce la dia-bolizarea omului, adică la o divizare internă a lui, la împărţirea între ceea ce omul gândeşte şi ceea ce poate să facă în condiţiile date. Citește în continuare „Plângere pentru Piteşti”

Rugaţi-vă pentru fratele Octavian


Valoarea unui scriitor se poate judeca şi în funcţie de reacţiile afective pe care le provoacă. Putem considera izbândită fiecare carte la capătul lecturii căreia te simţi unul dintre oamenii pe care autorul îi răsfaţă cu prietenia lui. Paler este unul dintre cei care cuceresc prin intimitatea pe care o creează încă de la primele pagini. Dintru început se descoperă a fi un om de o complexitate interioară uimitoare, dăruit cu capacitatea de a-şi surprinde adâncimile sufletului în fraze cuminţi şi odihnitoare, un om care nu poate să nu pricinuiască bucurie cititorului.

Arhimandritul Sofronie Saharov afirma, consolator, în scrisorile trimise surorii sale în Rusia, că bătrâneţea este etapa cea mai importantă a vieţii noastre. O etapă în care acumulările de o viaţă se precipită, se solidifică şi toate experienţele încep să-şi descopere sensul în lumina înţelegerii finale. Octavian Paler la vârsta de şaptezeci şi patru de ani face primul infarct şi începe să îşi repună într-un mod radical întrebările fundamentale. Citește în continuare „Rugaţi-vă pentru fratele Octavian”

Între nevoinţă şi ipocrizie, sau despre cele două moduri ale lui ca şi cum


În calea relaţiilor autentice dintre oameni stă, ca o piatră de poticnire, ipocrizia. Orice fel de ipocrizie, dar mai ales cea a lui ca şi cum am fi deja sfinţi.  Pornit în căutarea fratelui, a aproapelui pe care Domnul porunceşte să îl iubim, te pomeneşti rătăcind între măşti opace, dincolo de care nu transpare nimic. Alergând în căutarea unui celălalt viu, în derularea acestui joc al măştilor şi al ceţurilor, nu găseşti decât imagini atent construite, poleieli, zâmbete imobile ce se vor angelice. În locul dragostei, discurs, în locul fratelui o umbră, în locul bărbăţiei o „cuvioşenie” molatecă… ca şi cum nu am mai fi din această lume. Citește în continuare „Între nevoinţă şi ipocrizie, sau despre cele două moduri ale lui ca şi cum”

Spovedanie neterminată sau confruntarea cu sinele


 

De curând a fost reeditat la Arhiepiscopia Craiovei jurnalul ce poartă sugestiv titlul Spovedanie neterminată semnat Gena Geamănu, un pseudonim care ne aduce aminte de Apostolul Toma Geamanul, cel pe nedrept numit Necredinciosul. În avalanşa de literatură confesivă de toate facturile care ne asaltează, jurnalul Spovedanie neterminată poate fi aşezat undeva la întretăierea dintre Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit a lui Jeni Acterian şi inegalabilul Jurnal al fericirii al lui N. Steinhardt. Citește în continuare „Spovedanie neterminată sau confruntarea cu sinele”

Dimineaţa devreme


 

 

Imi plac dimineţile, îmi plac dimineţile reci în care aerul miroase a frig, a proaspăt şi pe străzi nu se mai găsesc decât puţini (în literatura pe care o citeam cândva ar fi scris niscai, un cuvânt ce are o sonoritate interesantă, dar care îmi este aşa de străin, aproape necunoscut, şi parcă are ceva de putregai în el) … Aşadar, îmi plac dimineţile pustii în care pe străzi nu se mai găsesc decât puţini cheflii întârziaţi, preocupaţi să urineze discret pe lângă pereţi sau să vomite în plină stradă. Altfel străzile sunt goale, liniştite…o linişte care nu se poate distinge dacă e liniştea din care se naşte ceva, sau liniştea în care ceva moare…un aer de început care prea puţin se distinge de sfârşitul pe care îl are deja în sine acesta dimineaţă pustie, o dimineaţă din care se naste o zi deja moartă. O linişte în care mă găsesc pe mine, cu rucsacul în spate îndreptându-mă spre casă, pentru înmormântarea bunicului meu. In liniştea şi frigul unei dimineţi am avut primul meu contact cu moartea. Am sesizat încă de atunci, în acea dimineaţă pustie, goliciunea, inconsistenţa morţii. Tot de atunci nu am făcut nici un progres în a o cunoaşte, cu toate că mă confrunt cu ea mereu la nivel mental. Am înţeles doar că moartea nu este una din categoriile minţii mele, nu pot gândi în limitele ei cu toate că sunt condiţionat de ea. Citește în continuare „Dimineaţa devreme”

Dubla deschidere a omului către comuniune, faţa şi cuvântul


Omul are la îndemână două moduri fundamentale de deschidere spre comuniune şi comunicare: cuvântul şi faţa, punţi pe care fiecare dintre noi le aruncăm înspre ceilalţi cu speranţă unor întâlniri care să împlinească şi să reveleze taina persoanei.

Constatarea că omul este singura fiinţă capabilă să cuvânteze a fost făcută din cele mai vechi timpuri, începând încă de la Platon[1] şi poate de aceea una din sintagmele care a încearcat să surpindă esenţa omului a fost aceea de homo loquens, fiinţă cuvântătoare. În mod cert unilaterală, această definiţie arată importanţa pe care o are cuvântul pentru devenirea spirituală, culturală dar şi materială a omului. Citește în continuare „Dubla deschidere a omului către comuniune, faţa şi cuvântul”

Unitatea şi unicitatea Bisericii. Iustin Popovici


 

 

La fel cum Persoana Dumnezeului-om, Hristos, este una şi unică, în acelaşi fel Biserica a fost întemeiată de El, în El şi pe El, ca una şi unică. Unitatea Bisericii decurge în mod necesar din unitatea Persoanei lui Iisus Hristos, Dumnezeul-om. Biserica, Trupul unic şi unitar al Dumnezeului-om în întreaga lume, nu poate fi împărţită după legile acestei lumi. Orice împărţire înseamnă moarte. În întregime în Dumnezeul-om, Biserica este înainte de toate un organism divino-uman, şi apoi o organizaţie divino-umană. Totul în Biserică este divino-uman: viaţa, credinţa şi dragostea, Botezul şi Euharistia, la fel ca toate Sfintele sale Taine, şi sfintele virtuţi, sfânta învăţătură, sfânta sa viaţă, sfânta sa nemurire cu întreaga sa sfântă eternitate şi sfântă toată structura sa sfântă. Da, da, da: totul în Biserică este o realitate divino-umană, una şi indivizibilă: hristificarea şi sfinţirea, la fel ca şi îndumnezeirea şi transfigurarea, treimizarea şi mântuirea. Citește în continuare „Unitatea şi unicitatea Bisericii. Iustin Popovici”