Élisabeth Behr-Sigel, o personalitate puțin cunoscută


Olga Lossky, Vers le jour sans declin. Une vie d´Élisabeth Behr-Sigel, Cerf, 2007.

Olga Lossky (nepotata teologului francez de origine rusă Vladimir Lossky) a ajuns în atenția publicului român datorită romanului său de debut, Recviem pentru un cui[1], tradus de Doina Jela în anul 2005. Tânăra scriitoare, născută în 1980, (și care în 2010 își publică al treilea roman[2]) oferă cititorilor o foarte voluminoasă biografie a Elisabethei Behr-Sigel[3], probabil cea mai cunoscută femeie din teologia ortodoxă a secolului XX.

Cunoscută în principal datorită preocupării teologice privind locul și rolul pe care îl are femeia în Biserica Ortodoxă[4], E. Behr-Sigel nu s-a limitat însă la acest domeniu, care de fapt, apare destul de târziu în devenirea sa intelectuală, și care nu este decât o consecință naturală a experiențelor sale umane, religioase și teologice[5]. Și în relevarea acestor experiențe constă punctul forte al biografiei pe care Olga Lossky o dedică acestei femei cu un destin cu totul aparte. Citește în continuare „Élisabeth Behr-Sigel, o personalitate puțin cunoscută”

Cuvântul, un concept la interferența a două sfere semantice


Unul dintre cele mai cunoscute fragmente scripturistice este, cu siguranță, prologul evangheliei după Ioan. „La început era Cuvântul”. Cuvântul este conceptul care traduce (consecvent, în toate edițiile, de la cele mai vechi până astăzi) în varianta românească termenul grecesc logos. Avem de-a face, așadar, cu două concepte (cuvânt și logos), care exprimă la un anumit nivel de înțelegere același sens, provenind din două culturi diferite, pe care dacă le punem față în față, ne vom întâlni simultam cu filosofia greacă și cu pragmatismul latin, în care s-a dezvoltat fiecare din ele.

Citește în continuare „Cuvântul, un concept la interferența a două sfere semantice”

„Viața și tăcând folosește, iar cuvântul și strigând supără”


Patericul egiptean, este cartea de căpătâi a spiritualității monahale ortodoxe. Textele, îndeobște foarte scurte, cuprinse în această colecție și purtând numele generic de apoftegme, au toate o structură similară. Un ucenic vine la un bătrân și îi cere cuvânt. Fără îndoilă, cuvânt de folos, cuvânt de mântuire. Novicele, începătorul în cele ale Duhului, primește sfatul de la bătrânul îmbunătățit duhovnicește ca de la unul care a văzut pe Dumnezeu. Arhim. Emilianos Simonopetritul, tâlcuind învățăturile avvei Isaia, descrie legătura dintre ucenic și stareț în acești termeni: Dumnezeu deocamdată este de nepipăit pentru ucenici… este Cineva la care s-au gândit, dar pe care nu-l cunosc…legătura ucenicului cu Stareţul este chipul legăturii cu Nevăzutul şi Nepipăitul Dumnezeu[1]. O astfel de atitudine o au mare parte dintre cei care merg la monahii din pustia egipteană pentru a căuta povețe mântuitoare. Nu toți însă, pentru că unii, așa cum aflăm dintr-o apoftegmă despre Avva Theodor al Fermei, erau negustori de cuvinte, care nu căutau mântuirea, ci slava deșartă. Făță de aceștia bătrânii se arătau cât se poate de circumspecți. Iată însă relatarea din Pateric: Citește în continuare „„Viața și tăcând folosește, iar cuvântul și strigând supără””