Cărți care mi-au plăcut și cărți care m-au enervat


Pe la sfârșitul anului trecut m-a întrebat un prieten care sunt cărțile care m-au marcat. Nu știu daca asta a fost exact întrebarea, dar sigur e ca asta am înțeles eu. Iată mai jos răspunsul care mi-a venit spontan.

Nu știu dacă atunci când mi-ai pus întrebarea asta ai avut în minte sau te-ai inspirat din ultima carte editată la Humanitas de Dan C. Mihăilescu, Cărțile care ne-au făcut oameni. Sunt de fapt o serie de texte aparținând unor nume cunoscute ale culturii românești care scriu despre cărțile fundamentale care i-au „modelat”. Evident, neconsiderându-mă nici „ajuns om” și nici pe deplin format, nu mi-am pus întrebarea asta.

Mi-a venit la un moment dat pe Facebook  o provocare: să scriu în câteva minute 15 autori care m-au influențat și la care mă raportez. Am scris 16, și nu cred ca i-am pomenit pe toți. Mi-a fost mult mai ușor să înșir 16 nume decât să zic care este scriitorul meu preferat. Fiecare scriitor care mi-a plăcut a venit ca o mănușă pe o anume nevoie a sufletului meu, fără ca în ansamblu să se dovedească mai bun sau mai rău decât vreun alt scriitor cu care am rezonat la un moment dat. Dacă ar fi să răspund totuși foarte scurt, atunci aș apela la un mic artificiu și aș zice ca autorul meu preferat este cel pe care tocmai îl citesc. Ceilalți au rămânând cumva în umbră. Sunt însă două nume care se situează foarte sus în topul preferințelor mele : N. Steinhardt și Octavian Paler, la care revin mereu (la fel cum recitesc cu multă plăcere și Micul Prinț al lui Antoine de Saint-Ex.) Nu lungesc aici pomelnicul, pentru că trec la partea a doua a întrebării.

Care sunt cărțile care nu îmi plac, care mă enervează. Nici aici nu e ușor de dat nume. Există însă o categorie de cărți care mă calcă grozav pe nervi. Cărțile care mă dezamăgesc. Cele care sunt lăudate de alții, ori cele care se laude ele însele (incredibil, dar sunt și asfel de cărți), și care se dovedesc a fi foarte departe de ceea ce se pretind. Două nume aici: Monica Fermo, Înviind pe drumul Damascului și Constantin Ciomâzgă, Lucrarea. Prima mi-a creat așteptări foarte mari datorită editorului care scria că avem de-a face cu un Steinhardt feminin. Citisem la vremea aceea Jurnalul fericirii de vreo patru ori. Era una dintre cărțile cele mai grozave cu care mă întâlnisem, și mi-am zis: „Maaamă,  e musai să citesc cartea!!”.  În realitate cartea Monicăi Fermo e una cuminte, așezată, la locul ei, care spune lucruri bune, dar, în afara originii iudaice și a convertirii la creștinism, autoarea nu are în comun cu Steinhardt nimic. Nici vorbă de un o variantă feminină a monahului de la Rohia.

De cealaltă parte de găsește cartea lui Ciomâzgă, care se laudă din plin, făcându-și cititorul să aștepte foarte mult de la o carte care nu prea are ce oferi. Nu mă întind să scriu prea mult despre cartea asta, întrucât am făcut-o cu o altă ocazie.

Anunțuri