Părintele Grigore Dinu Moș – Despre mândrie


Un interviu al Cosminei Nicoară cu pr. Grigore Dinu Moș în Ziarul Lumina:

Părinte, mândria este cu siguranţă unul dintre marile păcate ale omului, care atrage după sine şi alte păcate. Cum putem lupta împotriva acestui păcat?

Aş începe cu o definiţie a mândriei dată de Fericitul Augustin: „Mândria este iubirea de sine până la dispreţuirea lui Dumnezeu, pe când smerenia este iubirea lui Dumnezeu până la dispreţuirea de sine”. Mândria este mama tuturor păcatelor şi viciilor, pentru că produce o separare a omului de Dumnezeu şi, fără Dumnezeu, omul nu poate să facă nimic (Ioan 15, 5). Trufia presupune o cugetare confuză, întrucât ea constă în două neştiinţe: a ajutorului lui Dumnezeu şi a neputinţei proprii (Sfântul Isaac Sirul).

Sfântul Casian Romanul ne avertizează că mândria nu strică doar o parte a sufletului, ci întreg sufletul. Ea este de mai multe feluri: trupească, sufletească şi duhovnicească. Primele două sunt uşor de identificat: mândria trupească este atunci când ne lăudăm cu lucrurile materiale pe care le deţinem, iar mândria sufletească este ceva mai subţire, când ne lăudăm cu anumite virtuţi naturale, fie că suntem inteligenţi, fie că avem putere de muncă sau dragoste, fie cu o presupusă smerenie etc. Mândria duhovnicească este foarte greu de identificat, este ascunsă în om şi chiar oamenii cu o viaţă sfântă duc o îndelungată luptă pentru a o dezrădăcina. Pentru a o identifica, trebuie mai întâi să ne luptăm cu primele forme de mândrie şi să dobândim mai multă lumină de la Domnul în suflet.

Starea adevărată a smereniei duhului se află undeva între nădejdea mincinoasă în sine, unde se ascunde o mândrie, şi deznădejde. Deznădejdea este tot o mândrie, e cealaltă faţă a mândriei, pentru că, într-un sens adânc, numai omul mândru deznădăjduieşte, deoarece el crede despre sine că poate ceva, iar atunci când realitatea infirmă această prezumţie, întemeiat în sine fiind, el deznădăjduieşte. Deci, marea problemă a omului de astăzi este că trăieşte într-o deznădejde pe care nu o conştientizează, nu mai crede în propria înviere, nu crede în dragostea lui Dumnezeu. Lupta cu mândria poate să înceapă cu lupta împotriva deznădejdii, iar omul trebuie să înveţe să mulţumească mereu, acesta e un mod pozitiv de a renunţa la mândrie.

Într-o lume în care omul munceşte, se străduieşte să câştige cât mai mult, să dobândească anumite bunuri, odată ce le obţine are senzaţia că i se cuvin, că i-au venit prin propria-i muncă, nu vede mândrie în atitudinea sa. Cum să conştientizeze el că, deşi a muncit pentru ele, sunt tot un dar de la Dumnezeu?

Problema, spunea un părinte, nu e darul pe care îl ai, ci dracul mândriei care „călăreşte” acest dar. Şi identificarea mândriei e tot în acea încercare continuă, cu cât mai multă frecvenţă, de a pune totul în legătură cu Dumnezeu. Nu-ţi vezi păcatul dacă nu te raportezi la Dumnezeu. Omul mândru se vrea centrul lumii. Cum spunea Sfântul Siluan, pe omul mândru chiar dacă îl pui în Rai, el nu va fi mulţumit de locul ocupat, de faptul că altul e mai sus decât el. Ştiţi, omul mândru e un om chinuit, se chinuie foarte mult, pe când omul smerit se bucură chiar de darurile pe care Dumnezeu le-a pus în alţii.

Părinte, lumea se modernizează pe toate planurile, iar diavolul îşi actualizează constant metodele de a-i ispiti pe creştini. Putem vorbi şi de o mândrie „la modă”, cu forme raportate la ceea ce trăim în zilele noastre?

Există şi astfel de forme în ce priveşte mediul virtual, pentru că mândria este ea însăşi o virtualitate, o minciună. Ea creează un univers virtual în care omul este centrul, iar astăzi avem mijloacele moderne ale tehnicii care pot amplifica acest univers. Gândiţi-vă la universul unui tânăr dependent de calculator, e tot o formă de mândrie, pentru că el acolo face ce vrea, intră pe ce site vrea, stă de vorbă cu cine vrea şi când vrea şi are mereu impresia unor nenumărate posibilităţi. Acest lucru dilată acel „ego”, face să crească acea minciună din care se hrăneşte. La fel e cu telefonul, faptul că oricând poţi să suni pe cine vrei şi asta poate să dea o stare de virtualitate. Şi cum poate omul să conştientizeze că e aşa? Încercând să renunţe treptat… şi va simţi o lipsă.

Dar exact libertatea aceasta constituie punctul de mândrie al tinerilor, în anturajul lor. Cum să renunţe tocmai la aceasta?

Înţelegând că în această libertate se ascunde o robie mai adâncă, cineva să le arate, poate părinţii lor, că de fapt ei sunt dependenţi, că libertatea pe care o au e superficială şi că ei nu se cunosc nici pe ei înşişi şi nu Îl cunosc nici pe Dumnezeu. E greu, iar până nu ajunge omul să se întâlnească cu Hristos, să trăiască în atmosfera Bisericii, nu văd nici o soluţie. Părinţilor le spun să se roage pentru copii, chiar mai mult decât a le vorbi. Părintele Porfirie le spunea părinţilor să vorbească mai mult cu Dumnezeu despre copiii lor decât cu copiii lor despre Dumnezeu. De multe ori încercarea aceasta frontală de a le impune nişte reguli pe linie morală se trezeşte cu o rezistenţă, iar atunci cuvântul părinţilor poate să pară lipsit de putere, mai ales dacă nu vine din propria lor trăire. Mândria este chiar îndrăzneala de a păcătui, iar în momentul în care conştientizăm această îndrăzneală şi ne înfrânăm de la păcat, deja am făcut un pas spre smerenie. Dar mai mult decât orice alt mijloc de luptă cu mândria, cel mai important e să ne rugăm Domnului să ne înveţe El cum să ne smerim.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s