Despre smerenie – un cuvânt al avvei Antonie


              Avva Antonie a fost un monah curajos și curios. Ajuns la o mare înălțime duhovnicească, încearcă să înțeleagă rosturile intime ale lumii și ale vieții. Uneori, în avântul său, este tentat să depășească granițele trasate oamenilor. Vrea să arunce o privire dincolo. Când curiozitatea este goală sau când sunt transgresate anumite limite invizibile, Sfântului Antonie i se aduce aminte de condiția lui mărginită. Acesta este cazul apoftegmei a 2-a, din seria dedicată lui, în care îl găsim pe Antonie „căutând la adâncul judecăților lui Dumnezeu”. Glasul Domnului îl atenționează: „Antonie, ia aminte la tine. Că acestea sunt judecăți ale lui Dumnezeu, și nu-ți este ție de folos a le ști.” Nu aceeași este situația când monahul egiptean iscodește lucruri ale căror cunoaștere poate avea semnificație practică pentru viața ascetică. Așa se întâmplă atunci când, din descoperire dumnezeiască, Antonie vede mrejele diavolului întinse pe pământ, adică mulțimea tentațiilor și a ispitelor pe care le are omul de înfruntat de-a lungul itinerariului său terestru. Iar puzderia încercărilor este copleșitoare. Zdrobit de această descoperire, Antonie caută suspinând o soluție. De această dată răspunsul nu se mai lasă așteptat. Un glas îi spune, simplu, un singur cuvânt: smerenia (Antonie 7). La multitudinea și diversitatea ispitelor singură smerenia se poate opune. Felurimea ispitelor și dibăcia ispititorului pot fi biruite doar prin adunarea în sinele înfrânt al celui smerit. Citește în continuare „Despre smerenie – un cuvânt al avvei Antonie”

Nu te încrede în dreptatea ta (Ziarul Lumina)


La întrebarea directă a avvei Pamvo „Ce să fac?”, Sfântul Antonie îi oferă un program ascetic succint: „Să nu te încrezi în dreptatea ta, să nu-ţi pară rău pentru lucrul trecut şi să-ţi înfrânezi limba şi pântecele”. Sfatul acesta, ce cuprinde câteva îndemnuri aparent fără legătură între ele, se arată la o privire atentă a avea o perfectă coerență interioară.

Sunt trei lucruri de care trebuie să ţină seama avva, iar primul dintre ele este să nu se încreadă în dreptatea lui. O trimitere directă la smerenie, cu un accent pus pe una dintre multiplele forme ale ei, căci smerenia adună în sine o gamă largă de manifestări sufleteşti. Ce înseamnă deci „dreptatea ta”? Sfântul Antonie introduce aici un anume relativism bun. Nu îngăduie absolutizarea propriilor judecăţi de valoare. Nu putem fi noi înşine reperul definitiv, centrul care distribuie dreptatea şi nedreptatea. Judecăţile pe care le facem privindu-i pe ceilalţi, cât mai cu seamă cele privindu-ne pe noi înşine trebuie văzute cu suspiciune. Smerenia invocată indirect de avva Antonie implică acceptarea unei instanţe de judecată superioare, din afara noastră şi amplifică cinstirea aproapelui.

Citește în continuare „Nu te încrede în dreptatea ta (Ziarul Lumina)”

Anul bisericesc sau istoria mântuirii ca o grădină


iarna este doar primăvara dormind și în ea se odihnesc florile

 

Anul bisericesc începe, spre deosebire de cel laic, la 1 septembrie. Așa cum duminica este întâia, dar și a opta zi a săptămânii, toamna este primul anotimp al anului bisericesc. Dincolo de rațiunile istorice care au determinat păstrarea acestei structuri a anului de proveniență iudaică, succesiunea toamnă, iarnă, primăvară și vară se pretează foarte bine la o interpretare simbolică. Anul structurat astfel recapitulează simbolic istoria mântuirii neamului omenesc. Citește în continuare „Anul bisericesc sau istoria mântuirii ca o grădină”

O formă de curaj (Antonie 4)


Viaţa duhovnicească a fost adesea comparată cu o competiţie în arenă sau cu un război. În consecinţă, virtuţile apreciate de Părinţii pustiei au un caracter „cazon”. În felul acesta poate fi înţeles sfatul pe care avva Antonie îl dă avvei Pimen (Antonie 4, Pimen 125): „Cea mai mare lucrare a omului este să-şi asume păcatele în faţa lui Dumnezeu şi să aştepte încercările până la ultima suflare!”

Cuvântul bătrânului Antonie ne trimite la începutul istoriei umane. Căderea primilor oameni are în componenţa ei nu doar călcarea poruncii dumnezeieşti, ci şi, imediat după aceea, un gest de laşitate impardonabilă. Nici unul din cei doi nu îşi „asumă păcatele în faţa lui Dumnezeu”, inaugurând în felul acesta foarte lungul şir de nevolnicii care marchează istoria şi ratând în acelaşi timp posibilitatea reabilitării prin pocăinţă. Responsabilitatea este pasată fără remuşcări de la unul la altul. Dumnezeu Însuşi a fost indirect învinovăţit: „Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat” (Fc. 3, 12). Fuga de responsabilitate, neasumarea greşelilor, este adânc imprimată în firea omenească. Tocmai de aceea lupta împotriva acesteia este lucrarea de căpătâi a omului. Niciodată o patimă nu va putea fi vindecată dacă omul nu şi-o va fi asumat cu smerenie. Smerenia ca formă a realismului duhovnicesc. Să te vezi aşa cum eşti, nu prin ochelarii mândriei sau ai slavei deşarte, care distorsionează realitatea. Acesta este însă doar primul pas, iar calea – nesfârşită.

Citește în continuare „O formă de curaj (Antonie 4)”

Altarul capelei ortodoxe Sfânta Treime din Erlangen, Germania


Capela ortodoxă din căminul studențesc al Asociației Martin Luther (MaLuBu pentru cunoscători) e locul în care m-am simțit cel mai acasă, în sensul cel mai plin al acestui cuvânt, pe durata celor doi ani în care am studiat la Erlangen. E o capela cu o istorie interesantă și cu un destin pe măsură. Să ne gândim doar că se află în incinta unei instituții protestante, care nu doar că o tolerează, dar o și întreține și respectă. Despre istoria acestei capele poate altă dată. De dragul timpului petrecut acolo și cu destulă nostalgie am editat în seara asta o fotografie a altarului capelei. Am făcut-o într-o seară, pe când capela era goală, după ce tocmai terminasem de zugrăvit. Citește în continuare „Altarul capelei ortodoxe Sfânta Treime din Erlangen, Germania”

O nouă apariție editorială a părintelui Karl Christian Felmy


Despre Karl Christian Felmy am mai scris pe blog în câteva rânduri (un interviu despre convertirea sa cu pr. Picu Ocoleanu, traducerea unui interviu al său cu prilejul publicării în limba bulgară a cărții sale despre Teologia ortodoxă contemporană). Am tradus o conferință a sa despre „Uzul rațiunii și viața din Sfânta Liturghie”, publicat în revista Tabor, care poate fi citită integral pe site-ul Centrului Bisericesc de la München. Despre acest important teolog luteran convertit la ortodoxie, acum diacon al Bisericii Ruse (cu numele Vasili) voi mai scrie aici (am facut cu dansul un interviu destul de lung in vara lui 2011, pe care sper sa il pot publica în curând).

Acum vreau doar să dau de știre că lucrarea sa despre teologia ortodoxă contemporană ce s-a bucurat de o largă popularitate și care în românește a fost tradusă sub titlul „Dogmatica experienței ecleziale” (Deisis, 1999) a apărut într-o nouă ediție, actualizată și revăzută la Lit Verlag, cu titlul Einführung in die orthodoxe Theologie der Gegenwart. Fragmente din carte pot fi citite pe Google Books. Sper să-i pot face cât de curând o prezentare mai amplă.

Un scurt ghid duhovnicesc al avvei Antonie


Spaima multora faţă de textele patristice (Pateric, Filocalia etc.) este generată de adresanţii primari ai acestora: monahii. Sunt deci, am putea gândi, nişte cărţi care nouă, celor din lume, nu au nimic să ne mai spună. Este aici o înţelegere greşită a monahismului. Nu există o separaţie ontologică între călugări şi mireni. Nu există o Evanghelie pe care Domnul a lăsat-o monahilor şi o alta pe care să o fi lăsat oamenilor de rând. Trupul lui Hristos, Biserica, nu cunoaşte astfel de împărţiri. Cunoaşte însă diferenţe. Iar diferenţa dintre călugări şi laici este că primii sunt nişte profesionişti ai ascezei, în vreme ce ceilalţi rămân cel mai adesea la stadiul de diletanţi, dacă nu cumva îşi pierd interesul pe drum. Citește în continuare „Un scurt ghid duhovnicesc al avvei Antonie”

Radu Preda despre reorganizarea teritorială a celor două Mitropolii din Ardeal


Pe site-ul Ora de Cluj a fost publicat un articol al cunoscutului teolog clujean Radu Preda despre problema fierbinte în aceste zile a reorganizări Mitropoliilor din Ardeal. Un articol bine scris, însă foarte acid, care deși tratează probleme bisericești, de bună seamă că nu și-ar găsi locul în vreo publicație bisericească datorită manierei foarte critice de abordare. Lectura acestui text mă face să îmi pun încă o dată problema „solidarității critice”. În textele programatice ale  Bisericii Evanghelice din Germania, care vorbesc despre locul și rolul presei în Biserică se spune că aceasta trebuie să manifeste într-o atitudine de solidaritate critică față de instituția Bisericii, oamenii acesteia și eventual derapajele lor. Conceptul îl găsesc foarte bun, dar, dificultatea apare în clipa în care încerc să îl umplu de conținut. Până unde solidaritate și de unde începe critica? Sau invers. Pentru ca Biserica să aibă o presă eficientă și competitivă o asemenea discuție este vitală.

Avva Antonie şi problema cunoaşterii


Apoftegma a doua despre avva Antonie tranşează cât se poate de limpede problema cunoaşterii: E lipsit de temei să cauţi cunoaşterea ca pe un scop în sine sau pentru satisfacerea unei oarecari curiozităţi. Iată şi povestirea:

Tot avva Antonie, iscodind adâncul judecăţilor lui Dumnezeu, a întrebat: „Doamne, cum unii mor după o viaţă atât de scurtă, în vreme ce alţii ajung la adânci bătrâneţi? De ce unii sunt săraci, iar alţii bogaţi? Cum nelegiuiţii se îmbogăţesc, iar cei drepţi sărăcesc?”. Un glas a venit spre el şi i-a zis: „Antonie, ai grijă de ale tale! Acestea sunt judecăţile lui Dumnezeu şi nu-ţi ajută cu nimic să le cunoşti!”.

Continuarea în Ziarul Lumina.

Pavel Florenski, un geniu tăcut


 

Cea mai recentă biografie dedicată lui Pavel Florenski poartă un titlu care condensează la maximum definiţia încă insuficient cunoscutului preot și om de știință: un geniu tăcut, un Leonardo Da Vinci al Rusiei (datorită extensiei și diversității cunoștințelor sale), care a trăit o viață tragică și extraordinară[1]. Cum să nu fie extraordinară viața unui om de o erudiție cu totul ieșită din comun care a publicat studii competente în matematică, fizică, electrodinamică, etnografie, filologie, istoria și teoria artei, filosofie și teologie? Și cum altfel decât tragică poate să fie viața acestui om care murit împușcat, după ce mai înainte fusese întemnițat în urma unui proces de o absurditate kafkiană?

Pavel Florenski este insuficient cunoscut din două motive: în primul rând din  cauza lipsei unui interes pe măsura amplorii sale, iar în al doilea rând, și acesta este motivul cel mai important, din cauză că, nici până în acest moment nu au fost publicate integral scrierile sale, și, deci, mai există foarte multe lucruri care pot ieși la lumină pentru a lumina aspecte poate mai tenebroase ale creației florenskiene. Tocmai de aceea Avril Pyman anunță încă de la prima frază a prefeței că ceea ce avem în față nu este o biografie definitivă. Ar mai fi apoi poate și un al treilea motiv, anume faptul că scriind în limba rusă este accesibil Occidentului în bună măsură doar în traducere, ceea ce, e limpede, constituie un impediment desul de mare. Citește în continuare „Pavel Florenski, un geniu tăcut”