Radu Preda despre reorganizarea teritorială a celor două Mitropolii din Ardeal


Pe site-ul Ora de Cluj a fost publicat un articol al cunoscutului teolog clujean Radu Preda despre problema fierbinte în aceste zile a reorganizări Mitropoliilor din Ardeal. Un articol bine scris, însă foarte acid, care deși tratează probleme bisericești, de bună seamă că nu și-ar găsi locul în vreo publicație bisericească datorită manierei foarte critice de abordare. Lectura acestui text mă face să îmi pun încă o dată problema „solidarității critice”. În textele programatice ale  Bisericii Evanghelice din Germania, care vorbesc despre locul și rolul presei în Biserică se spune că aceasta trebuie să manifeste într-o atitudine de solidaritate critică față de instituția Bisericii, oamenii acesteia și eventual derapajele lor. Conceptul îl găsesc foarte bun, dar, dificultatea apare în clipa în care încerc să îl umplu de conținut. Până unde solidaritate și de unde începe critica? Sau invers. Pentru ca Biserica să aibă o presă eficientă și competitivă o asemenea discuție este vitală.

Pictorul Ștefan Câlția, despre frumusețile trecute


Sunt, si pe măsură ce trece vremea mă descoper într-o tot mai mare măsură, tradiționalist , paseist si mai ales nostalgic. Am ascultat doua interviuri cu Stefan Caltia, interviuri care mi-au oferit material pentru nostalgii pentru multă vreme de-aici încolo. Despre scoala româneasca din prima jumătate a secolului XX, despre țăranii din Făgăraș (și aici  nu pot să nu amintesc de Testamentul celor din rezistenta anticomunista din munții Făgărașului pe care va invit să îl recitiți) povești despre mutilările sufletești operate de comunism și nu numai. Ascultandu-l pe Stefan Caltia mi-a părut ca mi-am recuperat o parte din identitate. Citește în continuare „Pictorul Ștefan Câlția, despre frumusețile trecute”

Nu-i așa că sună familiar?


Jacques Ellul este un sociolog, teolog și filosof francez, care a fost profesor la Facultatea de Drept din Bordeux. Până aici nimic interesant. Se schimbă lucrurile de exemplu atunci când afli că una dintre monografiile care îi sunt dedicate se numeșe „Omul care a prevăzut aproape tot.” Este un teolog fundamental protestant, care are meritul de a reevalua contemporaneitatea cu un ochi proaspăt, onest și vigilent. Iată ce scria el, între altele, în 1987 în lucrarea „Ce que je crois”(ca să fiu scrupulos: Ed. Grasset & Fasquelle, Paris 1987):

Cuvântul, fără ceva dincolo de el și fără ne-spus nu este decât un limbaj utilitar încifrat. Oare în fața unui robot vorbitor, omul va mai ști să vorbească omenește? Acesta este unul dintre pericolele pe care computerul le introduce în școală. Se poate deja observa o incredibilă sărăcie a vocabularului tinerilor, setea lor pentru cuvinte inascultabile din muzica rock, înlocuirea sensului prin ritm, incapacitatea de a înțelege o cugetare ce nu este matematică; dominația calculatorului va desăvârși această tendință a destructurării mentale.

Sună familiar, nu-i așa? Poate la fel de familiar ca toate îngrijorările celor de dinaintea noastra privind deterioararea lumii.

O posibilă interpretare a anului bisericesc


Ziua de 1 septembrie este prima zi a anului bisericesc. O zi importantă pentru creştini deoarece anul structurat astfel recapitulează într-un fel simbolic istoria neamului omenesc. Iată cum: cu 1 septembrie începe toamna, un anotimp al roadelor pământului, care aminteşte de bucuria Edenului în care se defătau primii părinţi ai neamului omenesc. Urmează apoi iarna aridă de după cădere, premergătoare venirii Mântuitorului (în acest timp pustiu nu trebuie să uităm că prăznuim Naşterea Mântuitorului, prin care noi deşi ne găsim în adâncului păcatului, se face început mântuirii noastre)

Vine apoi primăvara, anotimpul învierii, care are în centru Sărbătoarea Paştilor, care tocmai Învierea Domnului şi săvârşirea mântuirii obiective o celebrează. Vara este apoi un anotimp mai tihnit, în pofida greutăţilor inerente, ca o călătorie luminată de nădejdea învierii, către eshaton. Iată cum începutul anului bisericesc de la 1 septembrie poate provoca o schimbare radicală de perspectivă asupra curgerii timpului.

Pr. Stephen Freeman, în traducere imaginară de pr. drd. Dorin Picioruș


Problema traducerilor adecvate este una care stârnește mereu și mereu discutii. Nicio traducere nu este desăvârșită, trecerea dintr-o limbă în alta se face mereu cu pierderi de sens ori de nuanță. Nu vreau să analizez în rândurile ce urmează condițiile pentru o bună traducere, ci propun un exercițiu practic de analiză a unei traduceri din limba engleză făcută de părintele Dorin Picioruș.  Citesc adesea textele publicate pe blogul Teologie pentru azi, din varii motive. Nu renunț la astfel de lecturi, cu toate ca adesea importanța pe care părintele și-o dă sieși și muncii sale îmi provoacă… zâmbete. Părinții Bisericii au vorbit clar și au scris limpede. Știm cu toții de slava deșartă, de îndreptățirea de sine și de ceilalți pui ai bicisnicei mândrii. Oricum, apreciez textele părintelui ca pe un exercițiu de sinceritate (toate izvorăsc din inimă, iar accesele de părere de sine, uneori deșănțată, nu sunt niciodată camuflate). Citește în continuare „Pr. Stephen Freeman, în traducere imaginară de pr. drd. Dorin Picioruș”

Testamentul Grupului de rezistenţă anticomunistă carpatin-făgărăşan


Niciodată nu am înţeles prea bine naţionalismul şi nu am vibrat la discursul sforăitor şi prea adesea demagogic şi ideologizat despre dragostea de ţară. Nu am înţeles, şi nici acum nu mă pot lăuda cu asta, care este rolul pe care neamul îl are în iconomia mântuirii noastre. Cel mai mult  a vibrat în mine mândria naţională cand am mâncat mămăligă cu brânză şi când mi-am amintit de discursul lui Avram Iancu („No, merem?…No, haida-hai!”…). Şi apoi am aflat de temniţele comuniste, de ce s-a întâmplat la Piteşti, Gherla, Aiud şi în restul „arhipelagului”. M-am cutremurat, am încercat să înţeleg, dar suferinţa nu este cuantificabilă şi nici conceptualizabilă. Despre Piteşti am scris cu reală durere, cutremurat în încercarea de a le fi alături prin experienţa dată de lectură. Nu ştiu nici astăzi prea bine ce este neamul şi nu înţeleg iubirea acelora faţă de neam, dar mă uimesc. Testamentul celor care, în bună măsură, şi-au vărsat sângele în munţi luptând împotriva urgiei comuniste vrând să fie liberi în ţară lor, este un motiv continuu de încântare, uimire, mirări şi tristeţi. Mai ales tristeţi. Astfel de oameni merită tot respectul şi veneraţia noastră chiar nefiind de acord întru totul cu ei şi chiar neînţelegându-le jertfa. Citește în continuare „Testamentul Grupului de rezistenţă anticomunistă carpatin-făgărăşan”

Dimineaţa devreme


 

 

Imi plac dimineţile, îmi plac dimineţile reci în care aerul miroase a frig, a proaspăt şi pe străzi nu se mai găsesc decât puţini (în literatura pe care o citeam cândva ar fi scris niscai, un cuvânt ce are o sonoritate interesantă, dar care îmi este aşa de străin, aproape necunoscut, şi parcă are ceva de putregai în el) … Aşadar, îmi plac dimineţile pustii în care pe străzi nu se mai găsesc decât puţini cheflii întârziaţi, preocupaţi să urineze discret pe lângă pereţi sau să vomite în plină stradă. Altfel străzile sunt goale, liniştite…o linişte care nu se poate distinge dacă e liniştea din care se naşte ceva, sau liniştea în care ceva moare…un aer de început care prea puţin se distinge de sfârşitul pe care îl are deja în sine acesta dimineaţă pustie, o dimineaţă din care se naste o zi deja moartă. O linişte în care mă găsesc pe mine, cu rucsacul în spate îndreptându-mă spre casă, pentru înmormântarea bunicului meu. In liniştea şi frigul unei dimineţi am avut primul meu contact cu moartea. Am sesizat încă de atunci, în acea dimineaţă pustie, goliciunea, inconsistenţa morţii. Tot de atunci nu am făcut nici un progres în a o cunoaşte, cu toate că mă confrunt cu ea mereu la nivel mental. Am înţeles doar că moartea nu este una din categoriile minţii mele, nu pot gândi în limitele ei cu toate că sunt condiţionat de ea. Citește în continuare „Dimineaţa devreme”