Despre smerenie – un cuvânt al avvei Antonie


              Avva Antonie a fost un monah curajos și curios. Ajuns la o mare înălțime duhovnicească, încearcă să înțeleagă rosturile intime ale lumii și ale vieții. Uneori, în avântul său, este tentat să depășească granițele trasate oamenilor. Vrea să arunce o privire dincolo. Când curiozitatea este goală sau când sunt transgresate anumite limite invizibile, Sfântului Antonie i se aduce aminte de condiția lui mărginită. Acesta este cazul apoftegmei a 2-a, din seria dedicată lui, în care îl găsim pe Antonie „căutând la adâncul judecăților lui Dumnezeu”. Glasul Domnului îl atenționează: „Antonie, ia aminte la tine. Că acestea sunt judecăți ale lui Dumnezeu, și nu-ți este ție de folos a le ști.” Nu aceeași este situația când monahul egiptean iscodește lucruri ale căror cunoaștere poate avea semnificație practică pentru viața ascetică. Așa se întâmplă atunci când, din descoperire dumnezeiască, Antonie vede mrejele diavolului întinse pe pământ, adică mulțimea tentațiilor și a ispitelor pe care le are omul de înfruntat de-a lungul itinerariului său terestru. Iar puzderia încercărilor este copleșitoare. Zdrobit de această descoperire, Antonie caută suspinând o soluție. De această dată răspunsul nu se mai lasă așteptat. Un glas îi spune, simplu, un singur cuvânt: smerenia (Antonie 7). La multitudinea și diversitatea ispitelor singură smerenia se poate opune. Felurimea ispitelor și dibăcia ispititorului pot fi biruite doar prin adunarea în sinele înfrânt al celui smerit. Citește în continuare „Despre smerenie – un cuvânt al avvei Antonie”

Anunțuri

Nu te încrede în dreptatea ta (Ziarul Lumina)


La întrebarea directă a avvei Pamvo „Ce să fac?”, Sfântul Antonie îi oferă un program ascetic succint: „Să nu te încrezi în dreptatea ta, să nu-ţi pară rău pentru lucrul trecut şi să-ţi înfrânezi limba şi pântecele”. Sfatul acesta, ce cuprinde câteva îndemnuri aparent fără legătură între ele, se arată la o privire atentă a avea o perfectă coerență interioară.

Sunt trei lucruri de care trebuie să ţină seama avva, iar primul dintre ele este să nu se încreadă în dreptatea lui. O trimitere directă la smerenie, cu un accent pus pe una dintre multiplele forme ale ei, căci smerenia adună în sine o gamă largă de manifestări sufleteşti. Ce înseamnă deci „dreptatea ta”? Sfântul Antonie introduce aici un anume relativism bun. Nu îngăduie absolutizarea propriilor judecăţi de valoare. Nu putem fi noi înşine reperul definitiv, centrul care distribuie dreptatea şi nedreptatea. Judecăţile pe care le facem privindu-i pe ceilalţi, cât mai cu seamă cele privindu-ne pe noi înşine trebuie văzute cu suspiciune. Smerenia invocată indirect de avva Antonie implică acceptarea unei instanţe de judecată superioare, din afara noastră şi amplifică cinstirea aproapelui.

Citește în continuare „Nu te încrede în dreptatea ta (Ziarul Lumina)”

O formă de curaj (Antonie 4)


Viaţa duhovnicească a fost adesea comparată cu o competiţie în arenă sau cu un război. În consecinţă, virtuţile apreciate de Părinţii pustiei au un caracter „cazon”. În felul acesta poate fi înţeles sfatul pe care avva Antonie îl dă avvei Pimen (Antonie 4, Pimen 125): „Cea mai mare lucrare a omului este să-şi asume păcatele în faţa lui Dumnezeu şi să aştepte încercările până la ultima suflare!”

Cuvântul bătrânului Antonie ne trimite la începutul istoriei umane. Căderea primilor oameni are în componenţa ei nu doar călcarea poruncii dumnezeieşti, ci şi, imediat după aceea, un gest de laşitate impardonabilă. Nici unul din cei doi nu îşi „asumă păcatele în faţa lui Dumnezeu”, inaugurând în felul acesta foarte lungul şir de nevolnicii care marchează istoria şi ratând în acelaşi timp posibilitatea reabilitării prin pocăinţă. Responsabilitatea este pasată fără remuşcări de la unul la altul. Dumnezeu Însuşi a fost indirect învinovăţit: „Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat” (Fc. 3, 12). Fuga de responsabilitate, neasumarea greşelilor, este adânc imprimată în firea omenească. Tocmai de aceea lupta împotriva acesteia este lucrarea de căpătâi a omului. Niciodată o patimă nu va putea fi vindecată dacă omul nu şi-o va fi asumat cu smerenie. Smerenia ca formă a realismului duhovnicesc. Să te vezi aşa cum eşti, nu prin ochelarii mândriei sau ai slavei deşarte, care distorsionează realitatea. Acesta este însă doar primul pas, iar calea – nesfârşită.

Citește în continuare „O formă de curaj (Antonie 4)”

Un scurt ghid duhovnicesc al avvei Antonie


Spaima multora faţă de textele patristice (Pateric, Filocalia etc.) este generată de adresanţii primari ai acestora: monahii. Sunt deci, am putea gândi, nişte cărţi care nouă, celor din lume, nu au nimic să ne mai spună. Este aici o înţelegere greşită a monahismului. Nu există o separaţie ontologică între călugări şi mireni. Nu există o Evanghelie pe care Domnul a lăsat-o monahilor şi o alta pe care să o fi lăsat oamenilor de rând. Trupul lui Hristos, Biserica, nu cunoaşte astfel de împărţiri. Cunoaşte însă diferenţe. Iar diferenţa dintre călugări şi laici este că primii sunt nişte profesionişti ai ascezei, în vreme ce ceilalţi rămân cel mai adesea la stadiul de diletanţi, dacă nu cumva îşi pierd interesul pe drum. Citește în continuare „Un scurt ghid duhovnicesc al avvei Antonie”