Andrei Pleșu, Gheorghe Fedorovici și presupusa ortodoxie


Andrei PlesuCred că a trecut o jumătate de an, dacă nu mai bine, de când nu am mai scris pe blog. Revin acum cu un text, scris dintr-o suflare, care răspuns la o articol de pe blogul lui Gheorghe Fedorovici, Crucea și intervalul.

De unde a început toată povestea? Andrei Pleșu a fost la Cluj și a vorbit cu studenții de la Teologie, iar seara a conferențiat despre recenta lui carte în fața a cel puțin 1000 de oameni. De ani buni nu cred că am mai văzut atâta lume care să vină să asculte un singur om care vorbește. Nu dansează, nu cântă, nu face nimic ieșit din comun, ci vorbește despre Parabolele lui Iisus. Și totuși oamenii se înghesuie să îl audă, cu toate că și la Biserică, în fiecare duminică se vorbește despre Parabole (și nu numai). Vor fi fost și snobi printre ei, așa cum îi acuza cineva, dar sigur au fost destui împinși de o sete reală pentru un discurs onest și inteligent asupra unei teme perene: Adevărul. Citește în continuare „Andrei Pleșu, Gheorghe Fedorovici și presupusa ortodoxie”

Anunțuri

După un an


Astăzi se împlinește fix un an de când am scris ultima dată aici, după ce nici înainte nu am fost un foarte prolific blogger. Nici măcar nu mă regăsesc sub acest apelativ la cât de puține „însemnări” las pe aici.

În anul care vine profilul blogului se va schimba puțin. Nu voi mai pune aici recenzii de carte, deoarece am creat împreună cu câțiva prieteni un blog special dedicat carților și nu numai. E vorba de nudoarcarti.wordpress.com, acolo unde se vor putea regăsi, încetul cu încetul și notele de lectură de pe acest blog. Voi semnala însă în continuare și aici cărți și evenimente culturale ce m-au marcat.

Până una alta vă invit să invit să citiți un text (primul dintr-o serie dedicată părinților Patericului) despre Avva Antonie și îmbinarea contemplației cu activitatea, publicat în Ziarul Lumina.

Cărți care mi-au plăcut și cărți care m-au enervat


Pe la sfârșitul anului trecut m-a întrebat un prieten care sunt cărțile care m-au marcat. Nu știu daca asta a fost exact întrebarea, dar sigur e ca asta am înțeles eu. Iată mai jos răspunsul care mi-a venit spontan.

Nu știu dacă atunci când mi-ai pus întrebarea asta ai avut în minte sau te-ai inspirat din ultima carte editată la Humanitas de Dan C. Mihăilescu, Cărțile care ne-au făcut oameni. Sunt de fapt o serie de texte aparținând unor nume cunoscute ale culturii românești care scriu despre cărțile fundamentale care i-au „modelat”. Evident, neconsiderându-mă nici „ajuns om” și nici pe deplin format, nu mi-am pus întrebarea asta.

Mi-a venit la un moment dat pe Facebook  o provocare: să scriu în câteva minute 15 autori care m-au influențat și la care mă raportez. Am scris 16, și nu cred ca i-am pomenit pe toți. Mi-a fost mult mai ușor să înșir 16 nume decât să zic care este scriitorul meu preferat. Fiecare scriitor care mi-a plăcut a venit ca o mănușă pe o anume nevoie a sufletului meu, fără ca în ansamblu să se dovedească mai bun sau mai rău decât vreun alt scriitor cu care am rezonat la un moment dat. Dacă ar fi să răspund totuși foarte scurt, atunci aș apela la un mic artificiu și aș zice ca autorul meu preferat este cel pe care tocmai îl citesc. Ceilalți au rămânând cumva în umbră. Sunt însă două nume care se situează foarte sus în topul preferințelor mele : N. Steinhardt și Octavian Paler, la care revin mereu (la fel cum recitesc cu multă plăcere și Micul Prinț al lui Antoine de Saint-Ex.) Nu lungesc aici pomelnicul, pentru că trec la partea a doua a întrebării.

Care sunt cărțile care nu îmi plac, care mă enervează. Nici aici nu e ușor de dat nume. Există însă o categorie de cărți care mă calcă grozav pe nervi. Cărțile care mă dezamăgesc. Cele care sunt lăudate de alții, ori cele care se laude ele însele (incredibil, dar sunt și asfel de cărți), și care se dovedesc a fi foarte departe de ceea ce se pretind. Două nume aici: Monica Fermo, Înviind pe drumul Damascului și Constantin Ciomâzgă, Lucrarea. Prima mi-a creat așteptări foarte mari datorită editorului care scria că avem de-a face cu un Steinhardt feminin. Citisem la vremea aceea Jurnalul fericirii de vreo patru ori. Era una dintre cărțile cele mai grozave cu care mă întâlnisem, și mi-am zis: „Maaamă,  e musai să citesc cartea!!”.  În realitate cartea Monicăi Fermo e una cuminte, așezată, la locul ei, care spune lucruri bune, dar, în afara originii iudaice și a convertirii la creștinism, autoarea nu are în comun cu Steinhardt nimic. Nici vorbă de un o variantă feminină a monahului de la Rohia.

De cealaltă parte de găsește cartea lui Ciomâzgă, care se laudă din plin, făcându-și cititorul să aștepte foarte mult de la o carte care nu prea are ce oferi. Nu mă întind să scriu prea mult despre cartea asta, întrucât am făcut-o cu o altă ocazie.

Ce înseamnă să folosești cuvinte al căror înțeles nu îl cunoști?


Nu cred ca înseamnă mare lucru, din moment ce astfel de texte sunt publicate în ziarele cu tiraj național. Și dacă o perlă dintr-un extemporal sau dintr-o teza scolară te face să râzi, aberația de mai jos pe mine m-a făcut să ma jenez. Când am citit fragmentul pe care îl voi reda mai încolo, m-am simțit scufundat într-un val de penibil. Mi se părea că asist la un spectacolul de prost gust al unui țoape care face pe deșteapta în piață. Citește în continuare „Ce înseamnă să folosești cuvinte al căror înțeles nu îl cunoști?”

O poveste despre curaj și demnitate


Mi-a fost foarte greu sa găsesc titlul potrivit pentru această postare. Demult nu am citit o poveste care să mă emoționeze în așa măsură. Cu atât mai mult cu cât am fost preocupat vreme îndelungată de trecutul comunist al României și de absurditățile traiului cotidian de atunci. Am întâlnit oameni cu povești extraordinare. Eroi în adevăratul sens al cuvântului. Nu toți au fost însă verticali. Mulți au căzut, fie de voie, fie de nevoie. Moștenirea acestora din urmă este greu de purtat. Nu imposibil, însă. Trecutul nu se poate vindeca, decât asumându-l. Luându-l bărbătește de piept. Mai departe comentariile mele sunt de prisos. Vă invit să citiți ce scrie dr. Marius Cruceru despre tatăl său informator și apoi victimă a Securității. Citește în continuare „O poveste despre curaj și demnitate”

De la chip la imagine, un posibil traseu semantic


Acest text ar fi trebuit să poarte subtitlul prea lung „sau despre neașteptatele sensuri ale unui cuvânt pe care cu toții credem că l-am înțeles”. Eu am fost convins multă vreme că înțeleg ce înseamnă chip. E foarte limpede, îmi spuneam, chipul este un sinonim puțin arhaic, plin de valențe poetice și semnificații teologice pentru față. Chipul unui bărbat sau chipul unei femei (cum citim bunăoară în traducerea Cornilescu a versetului 16 al capitolului 4 din Deuteronom) nu este altceva decât fața lor (și nu înfățișarea, așa cum traduce, mai apropiat de original Biblia sinodală). Textul din Deuteronom nu este important pentru discuția noastră, așa cum sunt versetele capitale pentru antropologia teologică de la Fc. 1, 26-27. Citește în continuare „De la chip la imagine, un posibil traseu semantic”

Din nou despre comunism


Maniera de abordare contemporană a temei comunismului este una paradoxală: discutată frecvent este nelămurită, analizată adesea rămâne neînțeleasă, prezentată în modurile cele mai diverse se dovedește neasumată și așa mai departe. Limpede este că va mai trece suficient timp până când se va clarifica episodul acesta al istoriei care a marcat (a se citi mutilat) destinul nostru recent. Citește în continuare „Din nou despre comunism”

Alexandr Men sau despre martyria creștină


Întrudirea trupească, pentru un evreu creștin, cu profeții, cu Maica Domnului și cu Mântuitorul însuși este o mare cinste și semnul unei duble responsabilități, atât ca membru al Bisericii cât și ca membru al poporului ales.” În felul acesta își definea identitatea preotul Alexandr Men, rus de origine iudaică, încreștinat în vremea năpraznicei urgii anticreștine din URSS-ul în care ateismul militant devenise religie oficială. După ce, cu o atenție deosebită, reușise să scape teafăr de sub toate valurile de prigoană pe care le-a suferit alături de turma păstoriților săi, a fost asasinat în zorii zilei de 9 septembrie 1990, când în Rusia începuse să se degajeze atmosfera infestată de conglomeratul ideologic sovietic. Părintele Alexandr, la capătul unei vieți epuizate în efortul de media întâlnirea oamenilor cu Dumnezeu, pășește în Împărăția Cerurilor din pricina unei lovituri de secure primită în ceafă, pe când se îndrepta spre biserică pentru a sluji, ca în fiecare dimineață, liturghia. După cum cred că era de așteptat, asasinul a rămas cunoscut doar lui Dumnezeu.

Yves Hamanst scrie: „toporul era folosit de țăranii ruși pentru a lupta împotriva invadatorilor străini, a dușmanilor. Este simbolul traditional al condamnării populare și a pedepsirii trădătorilor. De asemenea, toporul a fost utilizat împotriva evreilor în pogromuri.”1 Iar părintele, era un evreu, care fără să își nege sângele iubea ortodoxia și sfinții ruși, la fel ca și cultura în care se integrase. Iar în acest punct paralela cu N. Steinhardt, monahul Nicolae de la Rohia, evreul convertit la ortodoxie și românitate, devine inevitabilă. Pentru început însă câteva elemente biografice ale celui dintâi. Citește în continuare „Alexandr Men sau despre martyria creștină”

Klaus Kenneth, un interviu


Am citit încântat cartea lui Klaus Kenneth „Două milioane de kilometri în căutarea adevărului” (chiar dacă nemulțumit de unele note ale editorului/traducătorului), un pelerinaj uluitor pe urmele lui Dumnezeu. In ton cu această carte, completând-o în privința relației pe care a avut-o cu Părintele Sofronie Saharov, este interviul publicat pe blogul editurii Agnos din Sibiu (unde dealtfel puteți citi mai multe fragmente din din cartea Călător pe pământ românesc. Convorbiri. File de jurnal – Klaus Kenneth).  Redau în continuare acest inteviu așa cum apare pe blogul lui Ciprian Voicilă. Citește în continuare „Klaus Kenneth, un interviu”