Despre smerenie – un cuvânt al avvei Antonie


              Avva Antonie a fost un monah curajos și curios. Ajuns la o mare înălțime duhovnicească, încearcă să înțeleagă rosturile intime ale lumii și ale vieții. Uneori, în avântul său, este tentat să depășească granițele trasate oamenilor. Vrea să arunce o privire dincolo. Când curiozitatea este goală sau când sunt transgresate anumite limite invizibile, Sfântului Antonie i se aduce aminte de condiția lui mărginită. Acesta este cazul apoftegmei a 2-a, din seria dedicată lui, în care îl găsim pe Antonie „căutând la adâncul judecăților lui Dumnezeu”. Glasul Domnului îl atenționează: „Antonie, ia aminte la tine. Că acestea sunt judecăți ale lui Dumnezeu, și nu-ți este ție de folos a le ști.” Nu aceeași este situația când monahul egiptean iscodește lucruri ale căror cunoaștere poate avea semnificație practică pentru viața ascetică. Așa se întâmplă atunci când, din descoperire dumnezeiască, Antonie vede mrejele diavolului întinse pe pământ, adică mulțimea tentațiilor și a ispitelor pe care le are omul de înfruntat de-a lungul itinerariului său terestru. Iar puzderia încercărilor este copleșitoare. Zdrobit de această descoperire, Antonie caută suspinând o soluție. De această dată răspunsul nu se mai lasă așteptat. Un glas îi spune, simplu, un singur cuvânt: smerenia (Antonie 7). La multitudinea și diversitatea ispitelor singură smerenia se poate opune. Felurimea ispitelor și dibăcia ispititorului pot fi biruite doar prin adunarea în sinele înfrânt al celui smerit. Citește în continuare „Despre smerenie – un cuvânt al avvei Antonie”

Anunțuri

Părintele Grigore Dinu Moș – Despre mândrie


Un interviu al Cosminei Nicoară cu pr. Grigore Dinu Moș în Ziarul Lumina:

Părinte, mândria este cu siguranţă unul dintre marile păcate ale omului, care atrage după sine şi alte păcate. Cum putem lupta împotriva acestui păcat?

Aş începe cu o definiţie a mândriei dată de Fericitul Augustin: „Mândria este iubirea de sine până la dispreţuirea lui Dumnezeu, pe când smerenia este iubirea lui Dumnezeu până la dispreţuirea de sine”. Mândria este mama tuturor păcatelor şi viciilor, pentru că produce o separare a omului de Dumnezeu şi, fără Dumnezeu, omul nu poate să facă nimic (Ioan 15, 5). Trufia presupune o cugetare confuză, întrucât ea constă în două neştiinţe: a ajutorului lui Dumnezeu şi a neputinţei proprii (Sfântul Isaac Sirul).

Sfântul Casian Romanul ne avertizează că mândria nu strică doar o parte a sufletului, ci întreg sufletul. Ea este de mai multe feluri: trupească, sufletească şi duhovnicească. Primele două sunt uşor de identificat: mândria trupească este atunci când ne lăudăm cu lucrurile materiale pe care le deţinem, iar mândria sufletească este ceva mai subţire, când ne lăudăm cu anumite virtuţi naturale, fie că suntem inteligenţi, fie că avem putere de muncă sau dragoste, fie cu o presupusă smerenie etc. Mândria duhovnicească este foarte greu de identificat, este ascunsă în om şi chiar oamenii cu o viaţă sfântă duc o îndelungată luptă pentru a o dezrădăcina. Pentru a o identifica, trebuie mai întâi să ne luptăm cu primele forme de mândrie şi să dobândim mai multă lumină de la Domnul în suflet.

Citește în continuare „Părintele Grigore Dinu Moș – Despre mândrie”

O formă de curaj (Antonie 4)


Viaţa duhovnicească a fost adesea comparată cu o competiţie în arenă sau cu un război. În consecinţă, virtuţile apreciate de Părinţii pustiei au un caracter „cazon”. În felul acesta poate fi înţeles sfatul pe care avva Antonie îl dă avvei Pimen (Antonie 4, Pimen 125): „Cea mai mare lucrare a omului este să-şi asume păcatele în faţa lui Dumnezeu şi să aştepte încercările până la ultima suflare!”

Cuvântul bătrânului Antonie ne trimite la începutul istoriei umane. Căderea primilor oameni are în componenţa ei nu doar călcarea poruncii dumnezeieşti, ci şi, imediat după aceea, un gest de laşitate impardonabilă. Nici unul din cei doi nu îşi „asumă păcatele în faţa lui Dumnezeu”, inaugurând în felul acesta foarte lungul şir de nevolnicii care marchează istoria şi ratând în acelaşi timp posibilitatea reabilitării prin pocăinţă. Responsabilitatea este pasată fără remuşcări de la unul la altul. Dumnezeu Însuşi a fost indirect învinovăţit: „Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat” (Fc. 3, 12). Fuga de responsabilitate, neasumarea greşelilor, este adânc imprimată în firea omenească. Tocmai de aceea lupta împotriva acesteia este lucrarea de căpătâi a omului. Niciodată o patimă nu va putea fi vindecată dacă omul nu şi-o va fi asumat cu smerenie. Smerenia ca formă a realismului duhovnicesc. Să te vezi aşa cum eşti, nu prin ochelarii mândriei sau ai slavei deşarte, care distorsionează realitatea. Acesta este însă doar primul pas, iar calea – nesfârşită.

Citește în continuare „O formă de curaj (Antonie 4)”

Un scurt ghid duhovnicesc al avvei Antonie


Spaima multora faţă de textele patristice (Pateric, Filocalia etc.) este generată de adresanţii primari ai acestora: monahii. Sunt deci, am putea gândi, nişte cărţi care nouă, celor din lume, nu au nimic să ne mai spună. Este aici o înţelegere greşită a monahismului. Nu există o separaţie ontologică între călugări şi mireni. Nu există o Evanghelie pe care Domnul a lăsat-o monahilor şi o alta pe care să o fi lăsat oamenilor de rând. Trupul lui Hristos, Biserica, nu cunoaşte astfel de împărţiri. Cunoaşte însă diferenţe. Iar diferenţa dintre călugări şi laici este că primii sunt nişte profesionişti ai ascezei, în vreme ce ceilalţi rămân cel mai adesea la stadiul de diletanţi, dacă nu cumva îşi pierd interesul pe drum. Citește în continuare „Un scurt ghid duhovnicesc al avvei Antonie”

Avva Antonie şi problema cunoaşterii


Apoftegma a doua despre avva Antonie tranşează cât se poate de limpede problema cunoaşterii: E lipsit de temei să cauţi cunoaşterea ca pe un scop în sine sau pentru satisfacerea unei oarecari curiozităţi. Iată şi povestirea:

Tot avva Antonie, iscodind adâncul judecăţilor lui Dumnezeu, a întrebat: „Doamne, cum unii mor după o viaţă atât de scurtă, în vreme ce alţii ajung la adânci bătrâneţi? De ce unii sunt săraci, iar alţii bogaţi? Cum nelegiuiţii se îmbogăţesc, iar cei drepţi sărăcesc?”. Un glas a venit spre el şi i-a zis: „Antonie, ai grijă de ale tale! Acestea sunt judecăţile lui Dumnezeu şi nu-ţi ajută cu nimic să le cunoşti!”.

Continuarea în Ziarul Lumina.