Testamentul Grupului de rezistenţă anticomunistă carpatin-făgărăşan

Niciodată nu am înţeles prea bine naţionalismul şi nu am vibrat la discursul sforăitor şi prea adesea demagogic şi ideologizat despre dragostea de ţară. Nu am înţeles, şi nici acum nu mă pot lăuda cu asta, care este rolul pe care neamul îl are în iconomia mântuirii noastre. Cel mai mult  a vibrat în mine mândria naţională cand am mâncat mămăligă cu brânză şi când mi-am amintit de discursul lui Avram Iancu („No, merem?…No, haida-hai!”…). Şi apoi am aflat de temniţele comuniste, de ce s-a întâmplat la Piteşti, Gherla, Aiud şi în restul „arhipelagului”. M-am cutremurat, am încercat să înţeleg, dar suferinţa nu este cuantificabilă şi nici conceptualizabilă. Despre Piteşti am scris cu reală durere, cutremurat în încercarea de a le fi alături prin experienţa dată de lectură. Nu ştiu nici astăzi prea bine ce este neamul şi nu înţeleg iubirea acelora faţă de neam, dar mă uimesc. Testamentul celor care, în bună măsură, şi-au vărsat sângele în munţi luptând împotriva urgiei comuniste vrând să fie liberi în ţară lor, este un motiv continuu de încântare, uimire, mirări şi tristeţi. Mai ales tristeţi. Astfel de oameni merită tot respectul şi veneraţia noastră chiar nefiind de acord întru totul cu ei şi chiar neînţelegându-le jertfa.